Ne refeream în numărul trecut lacriteriul funcționalității ca fiind cel mai relevant, după care am grupat anexele gospodărești în mai multe categorii: locuința anexă, adăposturile pentru animale, pentru alimente, pentru furaje etc. Sistemele de construcție, trăsăturile morfo-structurale și răspândirea acareturilor s-au schimbat de la o etapă la alta, dezvoltând o bogată tipologic.
Locuința anexă s-a realizat din vremuri foarte îndepărtate, în scopul menținerii curățeniei casei, mai ales în timpul verii, când, mare parte din îndeletnicirile casnice se pot desfășura în exteriorul locuinței permanente, în special cele legate de prepararea hranei. Vatra focului din ograda casei, apărată de un adăpost special împotriva vântului și a ploii, s-a numit focar de vară. La început a fost construită o vatră simplă, protejată de un șopron cu acoperișul într-o singură apă și trei pereți înjghebați din materiale ușoare, aflate la îndemâna gospodarului. Mai târziu, s-au ridicat colibele de focărit, din răzlogi sau lătunoaie, sub formă de surlă, în gospodăriile de la poalele munților Neamțului, ca și pe Valea Bistriței, ori din furci și nuiele lipite, cu acoperișul în două ape, fără tavan, în satele depresionare sau deluroase din această zonă. În mijlocul colibei exista o vatră din pietre, puțin înălțate de la sol, la care ceaunul se agăța în cujbă ori se punea pe pirostrii, iar fumul ieșea liber prin acoperișul din lemn sau paie. Aceste colibe au fost relicve ale locuințelor primare, care au supraviețuit până la mijlocul secolului al XX-lea, în gospodăriile țăranilor săraci, din satele izolate ale zonei Neamț.
Tot ca locuințe anexe de vară s-au folosit, ca și în celelalte zone românești, vechile bordeie, după construirea tipurilor mai evoluate de case. În ele erau transferate toate activitățile și chiar odihna membrilor familiei, în perioada călduroasă a anului, casa fiind folosită doar iarna și la sărbători. De asemenea, în mod frecvent, bucătăriile de vară erau instalate în șandramalele caselor, realizate prin prelungirea unei table laterale sau a celei din spatele acoperișului.
Un progres însemnat în evoluția locuințelor anexe l-a constituit apariția unei construcții speciale, așezate în apropierea casei și numită adeseori căsuță.
Compusă dintr-o singură încăpere, cu dimensiunile în jur de 3×3 metri, ea a fost ridicată în același sistem constructiv ca și locuința permanentă, respectându-se particularitățile locale. Noua caracteristică a căsuței este acoperișul în una sau două ape. Realizate cu multă grijă și frumos decorate, aceste case în miniatură au devenit, în zilele noastre, adevărate bijuterii de construcție, integrate armonios întregului ansamblul arhitectonic. Exemplare reușite se întâlnesc în comuna Piatra Șoimului, având pereții din lemn, placați cu scânduri, șipcuite pe rosturi, cu acoperișul în două ape, învelit în draniță, cu un mic cerdac pe latura intrării, la care s-au lucrat aceleași elemente și motive decorative ca la casă. În interior se află soba cu plită și rolă, masa, patul și câteva textile de casă, cu specific local. În acest mod, locuința anexă din gospodăria actuală a fost transformată într-un element de podoabă al arhitecturii populare contemporane, așezat întotdeauna la vedere, în apropierea porții.
Încă din secolul al XIX-lea, au fost ridicate unele construcții polifuncționale, pentru adăpostul oamenilor și al avutului lor, asigurându-se o mai bună supraveghere. Un exemplu reprezentativ îl oferă căsuța cu șopru din gospodăria lui Achiriloaie N. Alexandru, din Crăcăoani, construită de bunicul său, în anul 1870, lângă bordeiul de atunci. Pereții din bârne rotunde, îmbinate în cheotori, cu talpa așezată pe patru bolovani la colțuri, sprijină acoperișul în patru ape, învelit cu draniță lungă. Planul cuprinde două încăperi, cu funcții diferite: căsuța și șoprul. Căsuța este de 3×2,4 metri, cu o ușă laterală din blăni de lemn și două ferestre mici alăturate, cu fațada tencuită și văruită, unde o laiță pe țăruși suplinește prispa. Interiorul, cu tavanul din podeală și grinzi, era ocupat, în mare parte, de vatra cu cuptor și hoarnă din hărăguți, completată cu o laiță lată, o masa joasă, blidarul și două scăunele. Șoprul, de 3×3 metri, deschis în față, cu bârnele aparente, servea ca adăpost pentru unelte și animale. Acest tip de locuință anexă a asigurat condițiile de viață, în toate anotimpurile, pentru bătrânii care au lăsat casa moștenire ultimului fiu.
Un element caracteristic, așezat lângă toate locuințele anexe, mai vechi sau mai noi, a fost prepeleacul, făcut dintr-un trunchi, înfipt în pământ, cu multe crengi, în care se pun la uscat oalele din lut. El introduce o notă de intimitate, prin forma sa interesantă și decorativă.
Căsuțele cu șopru au avut o largă răspândire în toate satele zonei Neamț, pentru ca în ultimul timp ele să înregistreze o amplă dezvoltare prin cuprinderea și a grajdului sub același acoperiș. Această construcție complexă a concentrat mai multe forme de acareturi, fiind numită sugestiv de către localnici ,^ura cu toate indemînarile”13″. Ea are, în prezent, forme masive, bazate pe materiale și tehnici noi, cu frumoase decoruri traforate în lemn. Uneori, dimensiunile căsuței au fost mărite atât de mult, încât a devenit locuință permanentă, nu numai pentru bătrâni, dar chiar pentru întreaga familie. Casa, folosită doar ocazional, a rămas în totalitate element de reprezentare pentru condiția materială și spirituală ale unei familii. Astfel, de la simplul adăpost al vetrei s-a ajuns la locuința anexă dezvoltată, care suplinește funcțiile casei.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zona Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
