În contextul menținerii unui ansamblu de elemente arhaice, locuințele vechi s-au dezvoltat în mai multe planuri: cu una, două sau trei încăperi, a căror poziție și funcție caracterizează o anumită epocă, zonă și stare socială. Tipurile vechi de case au constituit nucleul în jurul căruia s-au dezvoltat formele mai evoluate, prin adăugire.
Bordeiul monocelular de suprafață reprezintă unul din tipurile primordiale de locuință permanentă, care a fost construită până în secolul al XX-lea. Am putut să le cercetăm direct particularitățile datorită aflării, între anii 1970 – 1980, a ultimelor două bordeie izolate, în satele retrase de pe văile Munților Neamțului – la Negulești, comuna Piatra Șoimului, și la Borlești. Ambele sunt construite din bârne, la începutul secolului al XlX-lea, și au o singură încăpere polifuncțională, de dimensiuni reduse, cu intrarea direct de afară. Prispele pe care alergau copii de jur împrejurul casei au fost ulterior modificate, prin fixarea celor patru stâlpi la colțuri și a șandramalei în spate.
Bordeiul părăsit din Borlești și demolat în anul 1975 ne-a dezvăluit doar taine de construcție: o prispă înălțată la fațadă, la circa un metru deasupra solului, cu coastele consolidate cu bolovani mari de râu, o singură fereastră mică pe peretele din față și alta lateral, o ușă scundă, vatra mare, cu hoarnă și cuptor, amplasată în colțul tradițional dintre peretele din stânga și cel din spate. Aflarea acestui tip arhaic de locuință, în momentul cercetării noastre, a fost o întâmplare fericită, deoarece proprietarii au demolat-o a doua zi, pentru a construi pe acel loc o bucătărie de vară. Astfel, am putut culege, pe viu, date și imagini interesante.
Întregul ansamblu de elemente morfologico-structurale și modul de organizare al interiorului l-am găsit însă bine păstrat la bordeiul din Negulești, care ne-a produs o adevărată revelație. Într-o dimineață însorită de iarnă, intrând în curtea spațioasă a Moșului Lateș N. Grigore, am văzut o căsuță mică cu pereții albi, cu capetele bârnelor mult ieșite în afară, cu o intrare joasă și trei ferestre cât palma, cu un acoperiș înalt învăluit în fumul ce ieșea feeric, pe sub șirurile de draniță. Aceeași emoție am încercat-o pășind pragul casei și aflând străbuna rânduială a lucrurilor. Toate erau la fel ca în vechime, de parcă nu s-ar fi scurs atâtea milenii de viață și civilizație: vatra mare, cu cuptor și horn, plus elementele ei tradiționale, ocupa un sfert din suprafața camerei; laițele din blăni groase, fixate pe țăruși, lustruite de vreme, aminteau de mulțimea generațiilor care s-au odihnit pe ele; masa, scăunelele, lada de zestre și blidarul aveau aceleași forme și distribuție străveche; păretarele de lână, peste care zburau ștergarele din in cu vrâste discrete.
Aceste bordeie au reprezentat mărturii etnografice de mare valoare documentară, care au demonstrat nu doar menținerea unei stări de sărăcie a țăranului din epocile trecute, dar și puterea unor tradiții adânc înrădăcinate în viață. Dispariția acestora din peisajul sătesc, la sfârșitul secolului al XX-lea, a încheiat persistența îndelungată a unui nucleu originar de locuință.
Din necesitatea practică de izolare a interiorului de intemperiile din exterior s-a realizat prima modificare structurală a locuinței monocelulare, prin separarea unui spațiu mic pentru protejarea intrării, spațiu numit tindă, realizându-se astfel o formă de trecere spre casa cu două încăperi. Bordeiul cu tindă mică a avut o largă răspândire în toată Moldova, ca tip de locuință specifică țăranului clăcaș, numită în Vrancea căsuță, întâlnită până recent pe Valea Bistriței și zona Roman, iar de noi în multe sate din Neamț, până la sfârșitul secolului al XX-lea.
La multe bordeie din zona Neamț, vatra mare cu elementele ei s-a mutat pe mijlocul peretelui din spate, delimitând spațiul de după tindă, numit cămară și destinat pregătirii bucatelor, în apropierea focului, deoarece hoarna și gura cuptorului erau orientate spre acest colț. Cu timpul, cămara s-a despărțit de cameră printr-un perete, cu accesul din tindă, schimbându-și totodată funcția, în spațiu de depozitare a alimentelor și obiectelor uzuale.
Astfel, tendința de descentralizare a funcțiilor încăperii originare a determinat apariția spațiilor cu funcții specializate, la început în interiorul singurei camere existente, iar apoi prin mărirea perimetrului casei s-au separat întâi tinda și apoi cămara, generând casa cu trei încăperi.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
