Maia Emilia Ninel Morgenstern, pentru publicul larg Maia Morgenstern, actriță remarcabilă de film, radio, teatru și televiziune, este un om de zece plus. A jucat pe marile scene ale teatrului în țară și peste hotare, a interpretat roluri emblematice, rupând barierele granițelor naționale. A fost la un pas să primească premiul Oscar pentru rolul Fecioarei Maria din filmul lui Mel Gibson. Este mamă, prieten și o personalitate complexă, deschisă, care debordează de emoții și sentimente. În limba germană, Morgenstern înseamnă „Luceafărul de dimineață“, nume dat și Fecioarei Maria.
Directoarea Teatrului Evreiesc de Stat, implicată activ în viața artistică din România, este invitata lunii octombrie la „Cafeneaua Culturală“.
Cum v-ați găsit vocația? Ce v-a atras la fascinanta lume a teatrului și a filmului?
Maia Morgenstern: La începuturile existenței mele nu mă gândeam să spun că vreau să devin actriță, că mă fascinează lucrul acesta. Vorbesc de timpurile când eram elevă, în clasa a XII-a. Atunci te întreba toată lumea ce o să te faci, unde dai? Eu povesteam că o să mă îndrept spre istorie, filosofie sau drept. Tatăl meu a fost cel care a spus „tu vrei să te faci actriță și nu ai curajul să o spui“. Tata avea, ca părinte, timp pentru mine și cu asta vreau să subliniez că astăzi nu știm să oferim copiilor noștri timp. El avea timp să mă privească, să mă analizeze. Nu spun că a fost părintele ideal, dar avea timp, vreme pentru mine, să-mi înțeleagă dorințele, așteptările, năzuințele cele nemărturisite. Tata avea pentru mine timp, timp, timp. Observându-mă, privindu-mă cum mă jucam, înțelegându-mi timiditățile, pentru că nu aveam curajul să spun că vreau să susțin examen la actorie, mi-a înțeles setea cu care citeam dramaturgie. Principala mea lectură era să citesc teatru, să-mi imaginez teatru, să ascult teatru radiofonic. Televizor nu aveam. Tata nu îngăduia televizor în casă, însă ascultam teatru. Citeam teatru, mergeam la teatru și tata a înțeles lucru acesta: că vreau să fiu actriță.
Aș vrea să ne vorbiți despre părinți și rolul lor în dezvoltarea dumneavoastră!
Maia Morgenstern: Mama a fost cea care la modul concret, aplicat, minut de minut, susținea familia, cea care punea pâinea pe masă, era cea care susținea familia și cu o infinită răbdare păstra un echilibru. Tata a fost disponibilizat; a fost asistent universitar. Mă raportez la părinții mei ca la un factor de echilibru, de înțelepciune, mai ales în adolescență. În acea perioadă erau multe furtuni și o adolescență tulburată, era o trecere către prima etapă a vieții de adult, o etapă a vieții mele plină de revolte, nesupuneri, încăpățânări și stări conflictuale. Dar mama știa să mențină echilibrul, știa când să impună lucrurile și când să se păstreze într-o expectativă și asta mi-a făcut tare bine. Mama este mama, o simt pe mama parte din mine, aceeași ființă. Este ca și cum ar respira prin plămânii mei.
Ce a însemnat pentru o tânără faptul că nu a intrat din prima la Facultatea de Teatru?
Maia Morgenstern: A fost foarte greu, cu disperări adânci, cu sentimentul nedreptății. Nu știu dacă meritam sau nu să cad, dar foarte greu mi-a fost și iarăși, dacă nu ar fi fost mama și tata care să-mi redea echilibrul și să mă încurajeze ar fi fost greu. În luna următoare după ce am ratat admiterea am dat examen la Teatrul Evreiesc, m-am angajat și am muncit. Nu am stat să mă văicăresc o zi. Părinții mei nu mi-au îngăduit să mă văicăresc. Probabil erau din generația în care trebuia să mergi înainte și să construiești și asta era prioritar, primordial. Văicăreala e o frână. Nu mai aveam timp de văicăreală, eram angajată figurantă la Teatrul Evreiesc de Stat și munceam.
Cum ați descrie în câteva cuvinte anii studenției și experiența de a-l avea profesor pe regretatul Dem Rădulescu?
Maia Morgenstern: Au fost ani foarte tulburați. Eram și atunci lipsită de înțelepciunea vârstei, nu că acum aș fi pe deplin înțeleaptă. E un proces continuu. Au fost ani tumultoși, încercați de tribulații sufletești, de ambiții, încercări, de lipsa de măsură, ceea ce m-a caracterizat întotdeauna și mă caracterizează și acum, dar acesta este un dat, un adevăr. Am fost tot timpul un torent de stări, năvalnică în manifestări. Răbdarea nu m-a dat afară din casă niciodată, e o stare pe care trebuie să o învăț. Dem Rădulescu a fost un profesor exigent, cu cerințe foarte mari, pornind de la disciplină și respectul pentru discipline. Cu bună știință fac acest joc de cuvinte. Discipline sunt multe, începând cu istoria teatrului, mișcare, vorbire, estetică și ce mai era de învățat. Nu trecea nimic cu vederea. Punea preț pe respectul pentru punctualitate, pe disciplină. Atunci poate nu am înțeles, dar acum știu ce înseamnă o bună gestionară a timpului, a resurselor, a energiilor. Înseamnă să tratezi cu seriozitate orice ești chemat să faci. A fost o școală extrem de serioasă. Mi-aduc aminte că ne-am prezentat cu o delegație la domnul profesor, înfuriați. Până să ajungi în facultate te jurai că faci orice numai să intri, inclusiv să mănânci var de pe pereți. După trei săptămâni de facultate, nu ne mai ajungeai la nas nici cu prăjina, eram cu toții „artiști emeriți ai poporului“. Ne-am prezentat la domnul profesor, ultragiați, abuzați, că ne-a pus la disciplina vorbire, domnul profesor Gafton, să învățăm 20 de poezii de forță. Ne-a ascultat domnul Rădulescu cu răbdare și, la final, la un moment dat, maestrul și-a ridicat fruntea și a spus: „20 de poezii? E o problemă. Păi îi spun eu domnului profesor să vă pună să învățați 40 de poezii. 20 e mult? La ce facultate sunteți voi? E așa de complicat să învățați 20 de poezii, să vă exersați vocea, intonația, impostația, tonul? 40 o să învățați“… .
Și câte ați învățat?
Maia Morgenstern: 40 de poezii. Credeți că ne-a prins rău?
Teatru sau film? Care e zona de confort?
Maia Morgenstern: Ambele. Când fac teatru mi-e dor de film, când sunt pe platourile de filmare mi-e dor de teatru. Nu e o zonă favorită pentru că mintea mea nu vede mii de ani distanță lumină diferență între ele. Sigur că mijloacele diferă, dar, în esență, adevărul personal, credibilitatea cu care spui o poveste și naști un personaj, e același. Ambele ramuri au aceeași rădăcină a artei actorului.
Ați jucat la Teatrul Tineretului, un teatru iubit, cu istorie, considerat o adevărată pepinieră de actori foarte buni. Ce amintiri vă leagă de Piatra-Neamț și de perioada în care ați fost angajată aici?
Maia Morgenstern: Sunt amintiri controversate, simțăminte ambivalente. Mie mi-a fost foarte greu din punct de vedere personal. Mă ceartă unii – cum îndrăznesc să spun așa ceva!? Așa a fost pe vremea mea. Din punct vedere personal, al sănătății, al sănătății copilului meu, pe care mă încăpățânam să-l iau cu mine, a fost greu. Condițiile de trai erau tare grele. Simțămintele care mă încearcă au fost ambivalente. Ca tânără mamă a fost ceva cumplit pentru mine, iar asta nu are cum să nu-mi umbrească cumva existența mea. Eram atât de bolnavă și copilul la fel, eram atât de smulsă… A fost tare greu.
Aveți și amintiri frumoase legate de Piatra-Neamț?
Maia Morgenstern: Evident. Amintiri frumoase am legate de dragostea oamenilor, prieteniile, discuțiile cu ei. Sunt oameni dragi și buni, care îmi luminează existența. Toate acestea constituie repere importante ale existenței mele.
În ultimii ani v-ați implicat mult, ca director, în activitatea Teatrului Evreiesc de Stat. Cât de greu îi este unui director de teatru din România în comparație cu omologii săi din Occident? Ce ați dori să faceți pentru T.E.S. și încă nu ați reușit?
Maia Morgenstern: Nu știu cât de greu le este directorilor din lumea întreagă. Nu am stat atât de des, de mult, de vorbă cu directorii unor instituții publice de cultură. Ușor nu este și nu de puține ori pot spune că-mi afectează existența de manager de instituție de cultură. Înveți o limbă nouă, înveți legislație. E o altă existență. Faptul că Teatrul Evreiesc de Stat continuă să-și ocupe locul său important, esențial, într-un peisaj artistic teatral românesc, e un lucru real. Pentru asta se cuvine să acordăm o atenție sporită îmbinării, fuziunii între filonul tradițional, rădăcinile pe care le avem, moștenire culturală ce se cuvine prezervată, explorată și exploatată și noile tendințe ale teatrului modern, tematica socială sau problemele cu care se confruntă oamenii tineri, bătrânii. E cel puțin interesant și intens să o facem, e o datorie morală pe care teatrul trebuie să o facă.
Ați jucat pe marile scene ale lumii, iar filmele în care ați fost distribuită v-au adus celebritatea internațională. Ce înseamnă succesul pentru un actor?
Maia Morgenstern: Mi-au adus și controverse și pumni în cap. Dacă nu mă întrebați, vă spun eu. Dacă vorbim de „Patimile lui Hristos“, am fost agresată și pe stradă și în lăcașe de cult. Au trecut 20 de ani, am mai uitat, dar ce e important a rămas. A fost dureros și cu scandal mare. Mă întrebau „De ce ai făcut filmul acesta? Meriți să fii bătută cu pietre“. Nu-mi place să vorbesc despre asta, dar nu mă pot preface că nu au existat astfel de situații. Succesul este o etapă a vieții dorită, așteptată. Succesul ar trebui să însemne cumularea unei munci extrem de serioase, a respectului de sine, a felului în care poți, știi să te achiți de datoria pe care o ai față de tine și față de cei care au avut încredere în tine. Succesul este felul în care ai știut să-ți fructifici întâlnirile importante din viața ta, felul în care ai știut să desfășori lucrul cu tine permanent, să-ți lărgești orizontul, să înveți să te cunoști, să te rafinezi și să-ți șlefuiești mijloacele de expresie. Poate că asta înseamnă succesul! Poate și împăcarea cu sine, cu conștiința și conștiența faptului că muncești cu tine și cu ceilalți în permanență.
Putem spune că rolul din „Patimile lui Hristos“, filmul lui Mel Gibson, v-a schimbat în vreun fel viața?
Maia Morgenstern: Nu. Nu putem spune asta. Dar sunt bucuroasă, sunt mândră, am amintiri intense, frumoase, sunt amintiri și reacții de tot felul. Au fost un film, un rol, un proiect, care nu au rămas fără reacție, nu au trecut neobservate, și asta e important.
Sunteți o actriță foarte apreciată și iubită. Cum ați reușit să gestionați timpul pentru a fi aproape de copii, de cei dragi? Ce înseamnă să fii o mamă celebră?
Maia Morgenstern: A fi o mamă celebră nu e întotdeauna cea mai simplă chestie. Întorcându-mă la începutul interviului nostru, nu cred că am știu să gestionez și să acord suficient timp celor dragi, familiei mele, părinților mei cât au fost, copiilor mei cât au fost mici. Cred că aici, la capitolul acesta, suntem deficitari cu toții. Timpul nu poate fi dat înapoi, dar în timp lucrurile se percep altfel, balanța se înclină într-o parte sau alta, dar pe moment e complicat. Nu înseamnă că le-am făcut pe toate bine, nu înseamnă că familia a fost întotdeauna cea sacrificată.
Doi dintre copiii dumneavoastră și-au făcut debutul ca actori. Cum primește mama-actriță Maia Morgenstern cariera copiilor ei? Ați jucat alături de ei?
Maia Morgenstern: Am jucat și cu Tudor și cu Cabiria, acum și Isadora este studentă în anul I la actorie. Nu scăpăm. Desigur, glumesc. E intens. Ei au o umbră serioasă ce planează asupra lor. Depinde de ei, de fiecare personalitate, și dacă și-au ales drumul acesta în viață, trebuie să știe să depășească, să fie ei înșiși, dincolo de prejudecățile care planează asupra lor. Pare că sunt conștienți că pot întâmpina reacții de tot felul, pro și contra. Cu asta se vor lupta și vor avea de înfruntat, ca și multe alte piedici, pentru că asta e viața unui artist, a unui tânăr actor, în toate epocile.
Ați jucat alături de ei? Aveți tendința să-i corectați?
Maia Morgenstern: Nu. Măsor foarte bine această situație. Țin în frâu tendința de a interveni în actul artistic, îi las pe ei să-și găsească drumul, să răspundă singuri provocărilor și situațiilor scenice.
La ce lucrați în prezent?
Maia Morgenstern: Acum lucrez la dramatizarea unor momente și schițe mai puțin cunoscute din Caragiale. Fac o paralelă cu proza scurtă a lui Cehov, și, deși par universuri îndepărtate, nu e nici pe departe așa. Omenia, umanitatea, ochiul critic al societății funcționează tare bine. Sunt multe asemănări. Urmează să ne apucăm de un proiect în limba idiș, „Cartea lui Rut“, la Teatrul Evreiesc de Stat. Tot acum, citesc foarte mult și mă interesează dramatizările și audio-book-urile. Am crescut cu teatrul radiofonic.
Ce vă face cu adevărat fericită?
Maia Morgenstern: Foarte multe lucruri. Vreau să găsesc teme comune de a râde! Autoironia mă face foarte fericită. Dacă reușesc să-mi păstrez această calitatea, abilitate, e foarte bine. După amiezile însorite de toamnă mă fac fericită. Plimbările lungi și sănătatea, atunci când nu mai e vorba goală, mă fac fericită. Când o conștientizez, și sănătatea mă face fericită. Solidaritatea, florile netăiate mă fac fericită. O masă cu prietenii sau să împart mâncarea cu alții, mă fac fericită. Să cânt mă face fericită! Acum nu cred că-i fac eu foarte fericiți pe alții, când fac asta. Iată o formă de autoironie.
Dacă ați putea schimba lumea, ce ați schimba?
Maia Morgenstern: Grijă mare cu schimbatul lumii! Lumea oricum se transformă. Nu aș schimba nimic. Lumea se schimbă în ritmul ei. Nu cred în schimbări, cred în educație, în cultură, în solidaritate. Nu cred în sloganuri.
Cum definește Maia Morgenstern iubirea, cea mai mare forță a universului ?
Maia Morgenstern: Iubirea este atunci când te bucuri de bucuria celuilalt.
Autor articol: Oana-Talida Cozma
