Cărţi spre lectură
Multe şi preţioase sunt cărţile aflate în rafturile Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu“ din Piatra-Neamţ. Adevărate comori spirituale sunt adăpostite în clădirea inaugurată în martie 1972, prima din ţară construită după anul 1945 cu scop precis de a fi sediu de bibliotecă.
Pentru a uşura accesul tuturor cititorilor la actul lecturii, oamenii care trudesc în Biblioteca „Kirileanu“ au avut iniţiativa de a digitiza o mare parte dintre lucrările aflate în gestiunea bibliotecarilor.
Astfel, accesând linkul https://bibgtkneamt.ebibliophil.ro, oricine e dispus să citească poate găsi informaţie din domeniile literar, ştiinţific, tehnic.
Lucrare cu dedicaţie
Din negura vremii vine o carte de dimensiuni reduse, o broşură cum am spune astăzi, „Plutăritul pe Bistriţa. Mic studiu antropogeografic“. Autoarea, Aurora Capşa, căreia îi datorăm acest text, dedică munca depusă pentru a scrie lucrarea de faţă „Domnului profesor Simion Mehedinţi, în semn de respect“. Lucrarea tipărită la Tipografia „Lumina“ din Piatra-Neamţ este parte a în „Anuarului liceului de băieţi «Petru Rareş», pe anul 1930-1931“.
Familiarizare cu termeni folosiţi în lumea pădurarilor
După o serie de consideraţii antropogeografice asupra teritoriul ţinutului Neamţ, Aurora Capşa trece la subiect, la meşteşugul plutăritului. „Ceea ce furnizează ocupaţiunea de căpetenie a locuitorilor depe valea Bistriţei sunt pădurile. Are trei etape această industrie a lemnului: iarna, tăiatul pădurilor; Vara şi Primăvara, plutăritul; şi, în tot timpul anului, lucrul în fabrici pentru fasonarea lemnului.“
În cuvinte puţine, autoarea reuşeşte să redea imaginea de ansamblu a vieţii de iarnă a sătenilor pădurari. Sunt folosiţi termeni din limbajul lucrătorilor forestieri, lectura fiind ocazia potrivită de a face primii paşi în industria exploatării lemnului din vremea interbelică: „De cum dă omătul, echipe întregi de ţărani, părăsesc satele şi se înfundă în pădurile destinate exploatării. Întinderi întregi – parchete, cum se numesc în limbaj silvic – cad sub loviturile de topor şi sub dinţii beschiei (un ferăstrău lat şi cu dinţi mari şi foarte ascuţiţi). În urma lor rămân piscurile şi coamele munţilor pleşuve şi pustii. Tot timpul destinat tăierii pădurilor, ţăranii stau cu săptămânile la lucru, locuind în colibe şi mâncând din provizia luată de acasă.
Copacii tăiaţi, în special brazii, sunt cojiţi; coaja este şi ea de-un folos, se întrebuinţează la industria tăbăcăriei.
Butucii, căci aşa se chiamă de acum înainte copacii prăbuşiţi la pământ, sunt scoborâţi din munte prin jgheaburi şi uluce, atât cât ţine panta; sau sunt traşi cu boii, pe locul drept. Deplasarea aceasta se numeşte corhănit. Transportul acesta, în care ţapina şi cioflâncul (un fel de pârghii – aplicaţii ale unor principii din fizică) au un rol covârşitor, se face până la malul apei, unde butucii sunt depozitaţi în stive enorme.“
Aflăm cum se construieşte o plută
Odată intraţi în domeniul plutăritului, suntem iniţiaţi în meşteşugul construirii unei ambarcaţiuni din lemnul adus din pădure, pluta. Mai întâi, butucii sunt traşi în apă „unde sunt legaţi câte 10 şi câte 20 la un loc, formând căpătâie“. Mai multe căpătâie, „de obiceiu două-trei, legate unul de celălalt, de-a lungul, formează ceeace se numeşte o plută“. Legătura dintre căpătâie se face prin „gânjuri, nişte nuele împletite prin încălzire la foc; iar cea a căpătâiului, se face, fie tot prin gânjuri sau, pentru mai multă soliditate, se face printr o bară de lemn de care se prinde fiecare butuc, printr’un cuiu de lemn“.
Pluta astfel formată, înainte de a porni pe apă, este prevăzută cu „cârme, la ambele capete, care sunt prinse pe un fel de jug, tot din lemn.“
Alte accesorii ale plutei mai sunt: şpranga de sârmă ori „odgonul de coajă de teiu“ şi un ţâiac, un fel de par. Toate acestea servesc la prinsul plutei de mal, în timpul nopţii, ori la locul de debarcare.
Condusul plutei. Puhoierii.
Gata, pluta e la apă. De-acum încolo e treabă de plutaș. „Pluta este condusă de un cârmaciu şi de un dălcăuş; primul stă în fruntea ei iar al doilea în partea din urmă, sau la coadă, în limbajul plutăresc. Poate fi şi femeea dălcăuş. Câte odată, când pluta este mare, adică e făcută din butuci groşi, sau când apa este mare, oamenii de conducere se dublează. Dacă pluta este mai uşoară, se mai pun butuci liberi deasupra ei – acest bagaj se numeşte încărcătură.“
Vi se pare simplu ceea ce a mai rămas de făcut, de condus pluta la vale, pe apa Bistriţei? Să vedem: „Cârmaciul este un ţăran deosebit de bun cunoscător al drumului. Fiecare cotitură de apă, fiecare grind, fiecare chici (un grind mai mic) îi sunt cunoscute. Atenţia lui este extrem de încordată, tot drumul, asupra tuturor piedicelor ce’i stau în cale. Cu o deosebită măestrie şi cu un sânge rece demn de cel mai autentic englez, cârmaciul îşi strecoară pluta de zeci de metri cubi, printre colţuri de stânci, ca cele din strâmtoarea Toancelor, unde primejdia de moarte e la un pas, şi printre nahlapi, valurile acelea înfuriate din valea Tarcăului şi din toate strâmtorile din cursul apei.“
Desigur, cârmaciul trebuie să fie şi un bun cititor al semnelor pe care i le oferă natura, căci, „vremea de ploae nu este favorabilă plutăritului, din pricina debitului mare şi mai ales a vitezii apei, care face imposibilă conducerea plutei. În această privinţă plutaşul mai este îndrumat şi de alte semne ajutătoare.
Aşa de exemplu, puhoierii – nişte pasări ce trăiesc pe malurile apelor – atunci când presimt că ploaia va produce puhoi, sboară dealungul apelor ţipând: pu-u-u-hoi… pu-u-u-hoi!“
Griji ecologice şi în anul 1931
Fire ecologică, Aurora Capşa prezintă şi cealaltă faţă a problemei adusă de tăierile pădurilor din zona Neamţ. „Dar, dacă din punct de vedere economic şi industrial a fost o prosperare pentru regiune, despăduririle au influenţat mult asupra climei ţinutului, ploile ne mai fiind aşa îmbelşugate şi nici mai căzând cu regularitate, ca odinioară, ceeace stânjeneşte mult bruma de agricultură ce se face pe puţinul teren arabil, şi fertilitatea fâneţelor. Deasemeni, despăduririle, strică şi estetica fermecătoare ce dădea faima văii Bistriţa altădată. Şi încă mai produce desavantajul înlesnirii deplasărilor de teren. Cunosc cazul unui pârău, Isvorul Alb, care a fost sugrumat între două dealuri despadurite, formând un lac lung de peste 500 metri.“
Este amintită şi soluţia: plantarea de puieţi. „Legea silvică, însă, obligă pe societăţile de exploatare să planteze parchetele despădurite. La această muncă sunt întrebuinţaţi, în genere, femeile şi copii mai mărişori.”
Textul este publicat şi în Buletinul Societăţii Regale de Geografie
Precizăm că întreaga lucrare „Plutăritul pe Bistriţa. Mic studiu antropogeografic“ a fost susţinută de Aurora Capşa la Seminarul de Geografie de la Universitatea din Bucureşti, în luna ianuarie 1931, amănunt care vorbeşte de la sine despre valoarea ştiinţifică a textului. De altfel, la final, în capitolul intitulat „Adaus“, însăşi autoarea face o menţiune: „Lucrarea aceasta a apărut, concomitent, şi în «Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, Tomul L, 1931», Ianuarie anul 1931.“
În speranţa că v-am trezit interesul pentru lectură, vă invităm, dacă nu doriţi să vă deplasaţi până la Biblioteca „Kirileanu“, măcar să accesaţi adresele web care vă sunt puse la dispoziţie de bibliotecari (o alta, diferită de cea menţionată anterior, este http://www.bibgtkneamt.ro/digitala/cultura-publicatii). Astfel, veţi avea singuri şansa să descoperiţi noi şi noi comori spirituale.
Autor articol: Valentin ANDREI
