Un jurnal intim, o mărturisire fragilă și emoționantă, o fetiță și dorința ei de nestăvilit de a pleca în lume, toate acestea fac din volumul Legată cu funia de pământ o călătorie de neuitat.
Se începe cu începutul, cu venirea pe lume, cu primul țipăt, cu momentul acela când se face lumină, când Mama rămâne în urmă, un ocean: „Țipătul a fost scurt. După gustul strepezit din gură și durerea din gingii, am înțeles că EU am strigat. De frică. Mai întâi, m-a plesnit peste pleoapele închise lumina cu aripile sale de porumbel. Era un alt fel de întuneric. Alb. Celălalt, cu care mă desprinsesem, era simplu și uniform, pluteam în el fără să-mi pese dacă am ochii închiși sau deschiși. (…) Să ridic sau nu pleoapele? Să mă întorc? Ezitarea mea a durat până când mâna de clește a moașei, vânjoasă, m-a tras de ceafă în jos. Nu m-am împotrivit. Ba chiar mi-am luat avânt, sprijinindu-mă de ceva rotund ca o minge și-am lunecat lin pe masa de metal într-o băltoacă de sânge. Cald și lipicios, ca oceanul de unde ieșisem. Mama”.
Cartea autoarei Lorina Bălteanu se construiește pas cu pas, etapă cu etapă. Fetița este adusă acasă, este introdusă celor cinci frați și surori, fiind primită cu o oarecare reticență în miezul familiei. După o perioadă de muțenie, în care este tratată cu descântece și leacuri naturiste, pășim alături de fetiță pe coridorul unui muzeu rural, admirând dibăcia cu care ea descrie multitudinea de personaje pitorești. Unul dintre aceste minunate personaje este Tanti Muza de la București, femeia cochetă în rochie de catifea și pălărie, care călătorește prin Europa odată cu imaginația fetiței. Nici când încearcă unchiul Ștefan să-i spulbere visul, acuzând-o pe Tanti Muza că nu e actriță ci o simplă costumieră la teatru, ochiul călător nu se lasă înduplecat.
Legată cu funia de pământ este o carte ca un poem, în care o lume mică privește spre orizontul celor mari: „Dacă-aș avea aripi să zbor, m-aș ridica sus, deasupra ogrăzii. Și m-aș duce împreună cu fumul ieșit din hogeac.”
Sufletul acestui copil alunecă precum coaja unui arbore de plută pe suprafața unei realități crunte, dureroase, dezamăgitoare, agățându-se de visul care o înalță, cel de a pleca departe, de a scăpa.
„De cum răsare, luna își sprijină fața rotundă în palme și se uită prin fereastră la mine, să vadă ce fac. Se bucură că încă nu am plecat. Ca și mine, luna are pete albe pe față. Eu pe-ale mele le-am frecat cu cenușă, dar nu mi-au trecut. Așa ghilea bunica zolnicele după țesut. Să le facă mai albe. De la cenușă, eu m-am făcut mai smolită, iar petele, acum, mi se văd și mai tare. Nici ale lunii nu trec. Chiar dacă și le spală în fiece dimineață cu rouă. Chiar dacă uneori se subție și nu mai are față deloc. (…) Ca și mine, luna ar pleca de acasă. Ca și mine-i legată cu funia de pământ.”
Lorina Bălteanu s-a născut la 21 decembrie 1960, în satul Peciște, Rezina, în Republica Moldova. Este poetă, licențiată a Institutului de Literatură moscovit „M. Gorki” și a Universității Dijon. A lucrat la Clubul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactor la revistele Orizontul și Sud-Est cultural. Între 1992 și 1998 a condus Fundația Soros Moldova, iar din 1998, Trustul de Presă Medialog. În 2000 s-a stabilit la Paris, unde a lucrat în design de interior și și-a lansat propria marcă de bijuterii.
A publicat anterior: Obstacolul sticlei (Literatura Artistică, Chișinău, 1984), Cioburi (Hyperion, Chișinău, 1990), Poeme pe sticlă (Chișinău, 1997).
Legată cu funia de pământ este primul său roman, publicat la Editura Cartier Popular.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
