De ce să citim
Mă întreb dacă trebuie să fiu trist la dispariția scriitorului și profesorului Ștefan Cazimir (n. 10 nov. 1932, la Iași – m. 5 aug. 2021, la București)? Asta pentru că, ori de câte ori l-am văzut (la tv, reprezentând în Parlament „Partidul liber-schimbist“, al cărui fondator a fost), l-am ascultat (la radio), l-am citit în presa literară sau în cărțile pe care le-a publicat), ori l-am întâlnit face-to-face (în diverse împrejurări, dar mai ales în consiliul editorial de la Hasefer, în București), omul deborda de umor. Și nu de umorul grosier, mahalagesc, zgomotos, nu… Domnul Cazimir avea un umor subțire, subtil, uneori (auto)ironic și afectiv, mai ales, de natură / structură intelectuală. Iată un exemplu (memorialistic, în fond), care definește și legătura lui cu orașul Piatra-Neamț (unde a absolvit școala gimnazială și Liceul „Petru Rareș“, în 1951): mai întâi reține, din jurnalul ei (aprilie 1950), o impresie a poetei Nina Cassian: „Oraş încîntător, înălţat pe pietre albe, înconjurat de munţi cu nume muzicale: Cozla, Pietricica, Cernegura… Cum au fost primiţi scriitorii? La gară, o fanfară, apoi, cu ea în frunte prin oraş, pînă la locuinţa mea şi a Mariei Banuş – un adevărat iatac. Totul pregătit cu minuţioasă dragoste. Deasupra patului, o lozincă: «Bine aţi venit, scriitori ai poporului!». Glastre cu flori. La festival, două eleve ne înmînează mîţişori, violete şi ghiocei. Masa ni se pregăteşte acasă. Atenţii peste atenţii. Semnăm într-un catastif special confecţionat, cu un condei şi o călimară pe copertă.“; apoi o amintire despre profesorul Constantin Borș (organizatorul primirii grupului de scriitori – Nina Cassian, Maria Banuș, Radu Boureanu, Ury Benador și George Nestor -, în ipostaza de animator al cenaclului „Slovă nouă“) și, în final, concluzia: „La plecare, cîţiva cenaclişti i-au condus pe scriitori la tren. Într-o scurtă conversaţie cu Nina Cassian, poeta m-a întrebat pe neaşteptate: – Nu erai şi dumneata în fanfara care ne-a salutat la sosire? – Mă tem că, pentru o muziciană ca dumneavoastră, fanfara suna destul de prost. – Dumneata însă erai în nota justă, a replicat, glumeţ, poeta… Mai există undeva, în lumea de astăzi, vreun oraş unde poeţii, la coborîrea din tren, sînt întîmpinaţi cu muzică de fanfară? Dacă da, sînt dispus să le împărtăşesc celor de acolo experienţa mea în materie, în speţă repertoriul integral al marşurilor pe care le cîntam în 1950. Erau compuse de profesorul nostru de muzică, neuitatul Diodor Dobronăuţeanu, şi sunau admirabil. De aceea au rămas, înscrise fără greş, pe portativele memoriei. Et in fanfara ego!“ (cf. rev. România literară, nr. 48 / 2006).
Ce să citim
Știam că Domnul Cazimir lucra la o carte de memorii, unde un capitol consistent trebuia să se refere la orașul Piatra-Neamț și la oamenii pe care i-a cunoscut aici (unde venea ori de câte ori avea prilejul și, mai des, la mormintele familiei sale din cimitirul evreiesc – aproape anual, îmi telefona că e „prezent“!). Însă nostalgia care-l aducea mereu pe malul Bistriței avea și o componentă literară. Căci, fiind elev la Piatra-Neamț, Șt. Cazimir a debutat cu poezia „Pățania unui pitic“, în săptămânalul bucureștean Universul Copiilor (nr. din 12-17 febr. 1943; red. N. Batzaria), semnată „S. Casimir, cl. IV-a primară P. Neamț“. Iar mai târziu (1949), versurile apărute în ziarul local Flacăra (dar și în Luptătorul din Bacău) – pe care autorul le denumea, peste decenii, „poezii cetățenești“ – au fost preluate „la centru“ de binecunoscutele publicații Flacăra și România liberă (și comentate favorabil în Contemporanul!). Numai că parcursul lui Șt. Cazimir în literatură, după absolvirea studiilor universitare la București (1951-1955), a luat o altă turnură (talentul poetic rămânând să fie exersat în epigrame ocazionale). Activitatea de profesor l-a orientat spre cercetare, așa că avem astăzi o bibliografie considerabilă sub semnătura lui: Pionierii romanului românesc (antologie, 1962), Caragiale – universul comic (1967), Tensiunea lirică (1971), Stele cardinale. Eseu despre Eminescu (1975), Antologia umorului liric (1977), Pygmalion. Eseu de mitologie comparată (1982), Drumuri și zări. Antologie a prozei românești de călătorie (1982), Alfabetul de tranziție (1986), I. L. Caragiale față cu Kitschul (1988), Pentru contra (1991), Râsete în Parlament (1994), Alfabetul de tranziție. Jurnal de tranziție (1996), Caragiale e cu noi! (1997), Honeste scribere (2000), Caragiale recidivus! (2002), Potcoave de purici (2003), Epistolă către Odobescu (2010), La Belle Époque. Minciuna vine de la Răsărit. Spovedania „foștilor“ (2013), Sabia și imperiul. Militari la cârma statului (2017)…
După cum se observă, umorul a rămas permanent în obiectivul lui Șt. Cazimir. Iar dacă ar fi de ales, astăzi, pentru o (re)citire, m-aș opri la două titluri, devenite indispensabile în studierea relației literatură-climat / mentalitate românească în modernitate:
1. Caragiale – universul comic, un volum care l-a așezat pe autor în rândul exegeților remarcabili ai dramaturgului, alături de Șerban Cioculescu, Florin Manolescu și Al. Călinescu. La apariție (1967), criticul literar și profesorul Mircea Tomuș scria: „Studiul lui Cazimir ajunge să acopere, din literatura română, un spațiu mai vast decât opera lui Caragiale, fiind (…) o adevărată cercetare asupra specificului național al comicului.“ În orice caz, sub aspect teoretic și „tehnic“ (o secțiune din carte se intitulează „Considerații tehnice“ și se ocupă de limbaj, compunere și dicțiune), studiul reușește să definească perfect comicul lui Caragiale (resursele și expresivitatea) și, odată cu el, specificul comicului literar românesc în context universal. De precizatat că, înainte de a deveni o referință de bază în bibliografia academică, această teză de doctorat a lui Șt. Cazimir a intrat în circuitul public (prin tipărirea la Editura pentru Literatură din București), chiar înainte de a fi susținută în fața comsiei!
2. Alfabetul de tranziție – un eseu exemplar despre dinamica și inerțiile din mentalul colectiv românesc al secolului XIX. Pornind de la felul în care s-a făcut trecerea de la scrierea chirilică la scrierea latină, Șt. Cazimir investighează multiple aspecte ale contextului cultural, contradicțiile, rezistența, exagerările, rateurile etc. Concluzia: „Lecția epocii 1830-1860 este aceea a unei lupte pentru nou purtate cu inteligență, tact și mlădiere, respingând consecvent nerăbdarea și bruschețea, încordarea și silnicia. Cu temeiurile ei convergente de ordin etnic, geografic, istoric, structura psihică a poporului român a inclus dintotdeauna, ca trăsături inalienabile, cumpătarea, toleranța, repudierea exceselor, prudența, înțelepciunea, dreptul la zâmbet. Străină extremismelor de orice fel, ea a recuzat deopotrivă agresivitatea și teama, fanatismul și apatia, criteriul unic și lipsa de criterii. În acest cadru al fidelității față de sine, alfabetul de tranziție rămâne o manifestare eminentă a psihologiei noastre colective, demnă de evocat ca un model cu valoare perenă. “ Tipărite în 1986, aceste rânduri puteau fi considerate subversiv-aluzive (parcurse în „cheie“ ironică, mai ales că la sfârșitul textului apare mențiunea „VA URMA“, chiar așa, cu majuscule!). Retipărite în 1996, ele apar de-a dreptul idealiste!
Cum să citim
Așadar, avem de ales: fie citim aceste două volume din interes strict documentar, pentru a ne lămuri asupra unor chestiuni literare / culturale, aflate la un moment dat pe masa noastră de lucru; fie le (re)citim în raport cu viața reală din jurul nostru, căutând în ele răspunsuri / soluții existențiale. Cel puțin în privința lui Caragiale, autorul însuși ne-a dat o pildă atunci când a fondat „Partidul liber-schimbist“ (1990), printr-o „mise en abyme“ originală a unei replici emise de Cațavencu („Da, suntem ultra-progresişti, da, suntem liber-schimbişti… “ – v. O scrisoare pierdută, act 3, scena 5). Oricum am lua-o, în maniera lui paradoxal-comică, Șt. Cazimir a dispărut rămânând în actualitate!
Autor articol: Emil NICOLAE
