De ce să citim
Lumea în care trăim astăzi a fost denumită / supranumită „civilizația imaginii“. E o apreciere cantitativă, care ține seama de „formatul“ în care ne parvin ori transmitem informații (de la cele utile / „utilitare“ sau realiste, până la cele fanteziste, supra-extra-ne-realiste) și stimuli de tot felul. Analizele statistice ne spun că textul pe suport tradițional (hârtia, în general, după epocile pietrei, pielii, ceramicii, papirusului etc.) tinde să fie înlocuit de imaginea înregistrată pe suporturi diferite (de la plăcile fotografice și filmul de celuloid, până la suportul electronic). Se-nțelege, de aici, că nu schimbarea suportului e problema (în fond, există și eBook Reader, tablete etc.), ci înlocuirea textului cu imaginea, în scopul îndeplinirii aceleiași funcții (transmiterea de informații și / sau stimuli). Ceea ce înseamnă, deja, o modificare calitativă, care ne pune în fața unor întrebări esențiale: ce se va întâmpla cu cititul?; vom mai avea nevoie de lectură?
În ultimii ani, în mediile universitare (în primul rând) s-a declanșat o dezbatere tensionată pe această temă, având în miezul ei o mare dilemă: felul în care ne-am deprins să citim textele, de milenii, se aplică și la citirea imaginilor?; sau va trebuie să ne conformăm și să dezvoltăm un alt tip de lectură, adaptat unui limbaj bazat pe alte coduri? În ce mă privește, aș adăuga aici un alt șir de întrebări nu prea comode: 1. ceea ce numim astăzi „analfabeți funcționali“, nu cumva se pricep să descifreze mai degrabă un mesaj imagistic (sub influența iPhone-ului și a gageturilor electronice)? 2. cum va arăta literatura clasică „tradusă“ în imagini? (deocamdată au apărut variante „uzurpatoare“, care rezumă un roman în câteva fraze, dezvoltând story-ul grafic); 3. este cazul să acceptăm uzul și abuzul de prestigiu, numind „literatură“ (etimologic: din lat. littera, litteratura) un „graphic novel“, de pildă? ș.a.m.d.
Deocamdată, până se vor limpezi apele, propun să încercăm / să exersăm o lectură a imaginii pe fotografie. Respectiv pe cărțile (iată că, totuși, despre carte vorbim!) cu subiectul de-scris prin fotografii. Nu le numesc „albume“, ca să nu forțez / sugerez o situare în domeniul artelor vizuale (controlat, în mod obișnuit, de imagine), ceea ce ar complica lucrurile. Așadar, în termeni „semiotici“ (cum spun americanii) ori „semiologici“ (cum spun europenii), un mesaj ne parvine codificat prin semne lingvistice, iconice sau sonore. Să ne rezumăm la primele două, care solicită percepția vizuală. Discursul lingvistic presupune o citire liniară, el transmițând de fiecare dată un mesaj / enunț „bazal“, care poate fi multiplicat prin lecturi repetate. În timp ce discursul iconic (prin imagini) este „etajat“, putând transmite simultan mai multe enunțuri. De aceea se spune că „o imagine face cât o mie de cuvinte“. Or, când aplicăm lectura de tip lingvistic la un mesaj iconic, nu facem decât să-l simplificăm, extrăgând din el un singur sens. Pentru că așa ne-am obișnuit: dacă avem sub ochi o carte, tindem – în mod reflex – să o citim „cuvânt după cuvânt“. Însă mintea umană are resurse enorme, se adaptează, găsește soluții, combină procedee (nu e loc să dezvolt aici cum funcționează cele două emisfere cerebrale, cum colaborează ele în gestionarea limbajului – stânga și în procesarea imaginilor – dreapta etc.). Cert e faptul că o carte cu un conținut principal de natură iconică (și puține mențiuni / indicații textuale) este un produs cultural hibrid, ceea ce obligă – de asemenea – la o lectură de tip hibrid.
Ce să citim
Când am ajuns prima dată la Paris, mi s-a părut și mie (la fel ca majorității intelectualilor provenind dintr-o țară francofonă) că știu orașul pe de rost, că-i cunosc trecutul și prezentul, că-i înțeleg spiritul și rostul în cultura europeană ș.a.m.d. Era o impresie formată din consultarea mai multor surse, dar mai ales din lecturi. Unele lucruri s-au confirmat, iar altele nu. Totuși, Parisul rămâne o entitate inepuizabilă, atât pe orizontală (în spațiu), cât și pe verticală (în timp). Așa că librăriile au devenit, pe itinerariile mele, ținte de neocolit. Într-una dintre ele mi-a atras atenția o carte făcută din fotografii, câteva sute de fotografii: Mémoire des rues: Paris 16-e Arrondissement, 1900-1940 (Ed. Parigramme, 2015) de Émilie Morel. Am cumpărat-o și, când m-am întors în camera mea de la ICR (unde eram invitat și cazat), am răsfoit-o. De fapt, am început s-o „citesc“… Conceptul e unul standard pentru colecție („Memoria străzilor“): un „cuvânt înainte“ (2 p. text), o consemnare despre „instantaneele din stradă“ (1 p. text), un tabel demografic (1 pagină), o introducere generală (2 p. text), o hartă (1 p. ), patru introduceri (fiecare 4-5 p. text) la capitolele referitoare la cartierele istorice din arondisment, index de nume străzi (2 p. text), plus câteva rânduri explicative la fiecare fotografie. Și asta raportat la totalul de 189 de pagini ale cărții, care trebuie „citite“! Am făcut un exercițiu de răbdare, a doua zi, încercând să identific o parte din străzile Arondismentului 16, dar „urmele“ găsite au fost puține (unele străzi reordonate, numele lor schimbate, doar câteva clădiri / fragmente conservate). Poate că în beletristica franceză interbelică ar fi de căutat mai multe „corespondențe“. Însă fotografiile (cărți poștale de epocă și pliante publicitare ale unor firme, sepia și alb-negru), extrase din Photothèque des Jeunes Parsiens, fără pretenții artistice și executate „la firul ierbii“ (de fapt „la firul pavajului“), reușesc să recompună atmosfera pariziană din perioada 1900-1940, geografia umană (vestimentație, trăsuri și autovehicule, design-ul firmelor, vitrine etc.). Este vorba despre o de-scriere („scriitură iconică“) a unei anumite perioade din istorie, pe care o poți înțelege mai bine, dacă o alături referințelor din bibliotecă. Dar fără sumarele explicații textuale din carte (enumerate mai sus), aproape că nu ar fi nimic de înțeles!
Peste câțiva ani mi-a parvenit o altă carte al cărei discurs este bazat pe iconografie: Artistul fotograf Adolphe Chevallier în colecția mea (Ed. C.M. Imago, Piatra-Neamț, 2018; pref. Acad. Răzvan Theodorescu; post. prof. Gheorghe Țigău; trad. biogr. Liliana Ciurea; 247 p.) de Constantin Horghidan. De astă dată, alcătuirea / compoziția volumului e ceva mai complexă, pentru că pe lângă reproducerea unor fotografii (peisaje rurale și urbane, portretele unor personalități, obiective industriale, monumente, evenimente, foto-copii după opere de artă plastică etc.) datorate artistului de origine elvețiană (n. 1881, la Broșteni – m. 1963, la Baden), el include și numeroase foto-documente, extrase din presă, acte și fotografii de familie și oficiale, hărți (indicând o varietate de surse, destul de eclectică) … Plus un număr suficient de mare de pagini de text, menite să explice cât mai bine demersul autorului, axat pe două componente principale: biografia artistului și importanța activității sale în epocă. În consecință, lectura hibridă este și ea mai complicată, atenția „cititorului“ trebuind să se adapteze rapid pe parcursul unei succesiuni de coduri diverse.
Cum să citim
Cărțile de tipul celor menționate mai sus presupun o anumită dinamică a „lecturii“, în relație cu un referențial vast – în cazul în care vrem să obținem / să percepem cât mai multe informații și sensuri. Este o provocare interesantă și folositoare. Pe de altă parte, rămâne deschisă opțiunea pentru o citire mai comodă, care înseamnă „răsfoirea“ separată și în secvențe temporale (momente) diferite a imaginilor și / sau a suportului textual.
Emil Nicolae
