La vârsta de 17 ani am citit nuvela lui Thomas Mann „Moarte la Veneția” și îmi aduc aminte și acum, deși au trecut mai mult de 20 de ani de atunci, cum m-am simțit după lectură, cât de mult m-a impresionat și marcat povestea lui Gustav von Aschenbach și a tânărului Tadzio. Îmi aduc aminte și scaunul pe care stăteam, cum arăta coperta cărții, dar și mirosul acelor zile lungi de vară.
Mă gândesc că am rămas cu imaginile impregnate atât de adânc în „pielea” memoriei mele pentru că în lecturile adolescenței m-am aruncat, încă de la început, fără nici un colac de salvare, m-am lăsat învăluită fără constrângeri, fără nici o experiență, fără teamă, fără simț critic. Doar atunci îmi amintesc să fi fost cu adevărat liberă și probabil și de aceea primele mele descoperiri literare au rămas de neprețuit.
Mai târziu am citit „Muntele Vrăjit”, „Casa Buddenbrook” și „Doctor Faustus”, dar pentru mine, Thomas Mann însemna „Moarte la Veneția”.
În cartea „Magicianul”, Colm Tóibín se folosește de ficțiune pentru a pătrunde în mintea marelui scriitor Thomas Mann și reușește să scoată la lumină și în același timp să surprindă, într-un mod strălucit, complexitatea acestui om care, în 1929 câștiga premiul Nobel pentru literatură.
„Magicianul” devine o biografie intimă și ambițioasă în care, strat cu strat, individualitatea lui Thomas Mann este expusă și nimic nu pare să mai rămână ascuns. Cititorul este automat absorbit într-o biografie care nu dezamăgește, alunecă liniar, este vastă, foarte bine cercetată și de-a dreptul palpitantă. „Magicianul” îl expune pe Thomas Mann nu numai ca un scriitor excepțional dar și ca un bărbat cu o viață interioară extrem de spiralată, multifațetată.
„Așa cum îl vedea Thomas în mintea lui, personajul din povestire ar fi fost mai curând scriitor decât compozitor, și autor al unor cărți pe care Thomas, el însuși, se gândise că le-ar fi putut scrie – de pildă, un volum avându-l în prim-plan pe Frederick cel Mare, o figură celebră în propria țară, care acum și-ar fi dorit să ia un respiro de la toate muncile lui, ba chiar și de la faima care-l însoțea peste tot.
– Te gândești la ceva? l-a întrebat Katia.
– Da, dar nu sunt foarte sigur la ce anume.
Odată motoarele vasului oprite, gondolele au dat fuga în prelungirea lui, scările au fost coborâte pentru debarcare, oficialitățile vamale au venit la bord, iar lumea de pe vas a început să coboare la țărm. Când s-au așezat într-una dintre gondole, Thomas i-a remarcat stilul sobru, ceremonial, de parcă ar fi fost proiectată să transporte sicrie, nu oameni vii, pe canalele venețiene.
Apoi, când au ajuns în holul hotelului, Thomas a și-a dat seama cât era de bine să se afle într-un loc eliberat de arhiducesa de mai înainte. Camerele lor dădeau înspre mare și plajă; atunci era punctul culminant al fluxului care trimitea valuri joase, prelungi, să bată ritmic și surd nisipul.
La cină, s-au trezit că ajunseseră într-o lume cosmopolită. Un grup de americani reținuți și politicoși stăteau la masa cea mai apropiată de a lor, iar în afară de ei, mai erau câteva englezoaice, o familie de ruși, câțiva germani și polonezi.
A văzut-o pe mama poloneză, care era cu fiicele ei, spunându-i ospătarului să revină fiindcă mai era un membru al familiei lor pe care-l așteptau. Pe urmă, toate femeile acelea i-au făcut semn unui băiat, care tocmai apăruse printre ușile duble de la intrare, să vină să stea jos cât mai repede – întârziase.
Băiatul a traversat sala de mese calm și cu stăpânire de sine. Era blond, cu cârlionți care-i ajungeau până aproape de umeri, și purta un costum de marinar englez. Cu pas hotărât s-a îndreptat către masa familiei, înclinându-se aproape ceremonios către mama și surorile lui, după care, a luat loc pe un scaun aflat exact în raza vizuală a lui Thomas.
Și Katia îl remarcase pe băiat, dar Heinrich nu, i s-a părut lui Thomas.
– Aș dori să văd Piața San Marco, a zis Heinrich. Cine nu vrea? Pe urmă, Frari și poate chiar San Rocco, pentru tablourile lui Tintoretto – și mai este o cămăruță stranie, ca un fel de mic magazin, unde este expus Carpaccio. Asta-i tot ce vreau să văd. În restul timpului, vreau să înot, să nu mă gândesc la nimic, doar să privesc marea și cerul.
Thomas a remarcat albeața pielii băiatului, albastrul ochilor lui, felul cum stătea locului. Când i se adresa mama lui, dădea politicos din cap. I-a vorbit ospătarului cu seriozitate și bună-cuviință. Nu numai frumusețea chipului îl afecta pe Thomas la el, în acele momente, ci felul în care se abținea, rămânând tăcut, fără să pară bosumflat, stând alături de familia lui, dar ținându-se deoparte de ea. Thomas i-a studiat calmul, siguranța de sine. Când băiatul și-a încrucișat privirile cu ale lui, Thomas și le-a lăsat în jos, hotărât să se preocupe de planurile pentru a doua zi și să nu se mai gândească la băiatul de la masa vecină.”
„Magicianul” a fost declarată cea mai bună carte din 2021, în Washington Post, Vogue, Wall Street Journal, Bloomberg Businessweek și NPR.
Născut pe 30 mai 1955, la Enniscorthy, în comitatul Wexford, COLM TÓIBÍN este romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez, ale cărui cărți au fost traduse în peste 30 de limbi. A studiat la University College Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Este autorul a zece romane; primul, „The South” (1990), inspirat de experiența spaniolă, a fost distins cu Irish Times Literature Award.
Traducere din limba engleză de Mihnea Gafița. Volumul a apărut la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
