O colecție de opt povestiri scurte, romanul scris de Jhumpa Lahiri, Pământ neîmblânzit, ne cufundă cu moliciunea unui sirop aromat în viețile obișnuite ale unor imigranți din India, care trăiesc departe de casă. Proza este de-a dreptul emoționantă și abundă de personaje calde, recognoscibile, cu care cititorul poate empatiza încă de la primele pagini.
Pentru mine, Jhumpa Lahiri este o descoperire recentă, iar scriitura ei, o modalitate prin care m-am regăsit puțin câte puțin, cu fiecare experiență, cu fiecare conexiune, cu fiecare relație pe care autoarea o împletește cu o intensitate tulburătoare.
Pe toată durata cărții avem impresia că tensiunea dintre culturi nu se lasă ruptă nici o clipă, nici între personajele tinere, adolescente, nici între cele ajunse la maturitate, sau chiar în prag de moarte. Jhumpa se axează mult pe relația dintre femei și pe imposibilitatea lor de a se sprijini întru totul pe partenerii lor, de a-și găsi fericirea supremă în iubire sau în sentimentul de îndrăgostire. Poate și de aceea, majoritatea personajelor romanului sunt educate, provin din familii erudite, cu un viitor strălucit și cu o dorință aproape inspirațională de a evolua.
Sunt unele povestiri care îți frâng inima, altele care te înduioșează, dar cu siguranță din toate ai de învățat ceva, prin toate crești.
Pământ neîmblânzit deschide o fereastră largă spre cultura din India și către încercările prin care familiile de migranți le percep la nivel fizic și emoțional în dorința lor de „a aparține”.
Indiferent că personajele sunt născute în India sau în noua lor țară în care familia de bază a imigrat, firul narativ reflectă aceleași obstacole și impedimente pe care le-ar întâlni orice alt imigrant, din orice altă cultură, și tocmai de aceea poveștile devin universale dar și foarte personale.
Partea a doua a romanului este împărțită în trei povestiri cu același fir narativ, alcătuind un microroman care urmărește viața a două personaje, Hema și Kushik, precum și relația lor de la adolescență până la maturitate, moment când cei doi se vor despărți prin aceeași intensitate, un abandon matur, cu care autoarea ne obișnuiește de-a lungul cărții.
În Pământ neîmblânzit nu există o discriminare între culturi, ci, dimpotrivă, autoarea împletește cu blândețe experiențe umane universale, tematica dezrădăcinării plutește ca o furtună în ochiul căreia se zbate fiecare încercare de a aparține unei noi culturi.
„Părinţii ei fuseseră întotdeauna orbi la lucrurile care-i torturau pe copiii lor: pentru că erau sâcâiţi la şcoală din pricina culorii pielii sau din cauza lucrurilor ciudate pe care uneori mama lor le punea în pacheţelul lor pentru prânz, sandvişuri cu cartofi şi curry care păta feliile de pâine Wonderbread. Ce alt motiv de nemulţumire ar fi putut să aibă? Aşa se gândeau probabil părinţii ei. «Depresie» era un cuvânt străin pentru ei, o chestie americană. După părerea lor, copiii lor erau imuni la greutăţile şi nedreptăţile pe care ei le lăsaseră în urma lor în India, de parcă vaccinurile pe care le făcuseră când erau mici le-ar fi garantat o existenţă lipsită de suferinţă”.
Pământ neîmblânzit (Unaccustomed Earth), a apărut la Editura Univers, în 2012, fiind recompensat în 2008 cu Frank O’Connor International Short Story Award.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
