CRONICA DE FILM – Frică, libertate și memorie

În 1951, în urma conflictului izbucnit între liderii comuniști din URSS și Iugoslavia, Iosif Stalin și Iosip Tito, Guvernul Republicii Populare Române, condus de primul-ministru Petru Groza (impus și controlat de la Moscova), a dispus relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a peste 40.000 de români din Banat. Unica lor vină era că locuiau aproape de frontiera cu Iugoslavia, ceea ce i-ar fi transformat în „dușmani ai poporului“. Strămutații din primul val au primit dreptul să se întoarcă de-abia în 1956.

Despre deportările în Bărăgan, supranumit „Siberia românească“, se vorbește prea rar și se știe prea puțin. Însă scriitorii și cineaștii au venit în sprijinul istoricilor. În 1982, Ana Blandiana a publicat nuvela „Proiecte de trecut“, în care, prin vocea unei descendente din deportați, autoarea reamintea drama translocării. Iar Andrei Zincă a realizat filmul „Și atunci… ce e libertatea?“, inspirat de nuvela menționată și lansat anul acesta la importantul festival clujean TIFF, unde a primit un premiu al publicului.

Dacă, la Blandiana, personajele și situațiile sunt doar schițate, regizorul-scenarist Zincă le dezvoltă, dându-le carne și viață. Dacă, în nuvelă, naratoarea cunoaște indirect evenimentele relatate, în film acestea sunt povestite de către personajul cunoscut din opera literară drept „unchiul Emil“. El devine pe ecran, în interpretarea lui Radu Iacoban, Emil Bazan, profesor de filosofie din Herculane, care aderase la mișcarea comunistă încă din ilegalitate (un detaliu ce nu-l poate însă salva de vrăjmășia securistului local). Soția sa, Turica (Iulia Lumânare), predă franceza și visează să plece la Paris. Cuplul participă la nunta unui coleg dintr-un sat apropiat, de unde, la fel ca în „Proiecte de trecut“, toți cei prezenți sunt ridicați de autorități și duși cu sila tocmai în mijlocul Bărăganului, unde li se impune să nu părăsească un perimetru redus.

Astfel, de-a lungul a cinci ani, opt-nouă persoane (dintre care unele se sting, fiind înlocuite de nou-născuți) ajung să formeze ceea ce Emil numește o „insulă“, fiind cu toții „prinși între un trecut confuz și un viitor incert“. Totuși, ce e libertatea pentru aceste victime nevinovate ale comunismului internaționalist? Pentru profesorul de filosofie, aceasta echivalează cu eliberarea de frică (groaza de „ei“, torționarii atotștiutori din umbră). Sau, după cum sună moto-ul de final al Anei Blandiana, „vom fi cu adevărat liberi numai atunci când nu vom mai avea nevoie de curaj pentru a fi liberi“. Nuvela și filmul propun, drept antidot pentru frică, recursul la memorie și la lecțiile istoriei.

Mihai Fulger