Giotto face trecerea spre Renaștere
Prima expoziție de la etajul doi de la Uffizi are în componență două săli. Prima sală în care am intrat este aranjată precum o capelă medievală, care cuprinde trei piese de altar, create pentru trei biserici diferite, de trei maeștri ai finalului veacului al XIII-lea și începutul celui următor. Tema este comună, „Fecioara pe tronˮ, sau, cum spun italienii, „Maestaˮ. În stânga privitorilor se află creația lui Duccio Buoninsegna (?-1319), executată pentru altarul Bisericii Santa Maria Novella, la 1285. În dreapta este expusă pictura lui Cimbaue (1240-1302) creată între 1280 și 1290, pentru Biserica Sfintei Treimi (Santa Trinita). În mijloc, opera lui Giotto di Bondone (1267-1337), „Madonna di Ognisantiˮ. Plasarea nu a fost făcută întâmplător, căci picturile din laterale sunt create în același stil, artiștii fiind încă sub influența artei bizantine.
Madonna lui Giotto, așezată în centru, e distinctă, făcând, de fapt, trecerea spre noul stil, cel renascentist. Viziunea asupra perspectivei e alta. Dacă la primele două opere fața Fecioarei este plată, parcă imaterială, Madonna lui Giotto este redată volumetric, bidimensional. Astfel, pare că el umanizează divinitatea. Giotto acordă o atenție deosebită detaliilor, ceea ce face ca pictura sa să fie deosebit de bogată. Tronul este reprezentat pe baza acestei perspective empirice, rezultatul final fiind foarte realist. Adâncimea spațială este evidentă, iar fundalul acoperit cu foiță de aur sporește senzația. Reprezentarea realistă e evidențiată și prin vasele cu crini albi și trandafiri roșii, ținute de îngeri în prim-plan, și de obiectele prețioase oferite de îngerii îmbrăcați în verde.
Pictura a fost realizată pentru Biserica Ognisanti din Florența (la care m-am referit într-unul dintre episoadele anterioare), acolo unde a stat până la 1810, când a fost mutată în Galleria dell’ Accademia, iar de acolo a ajuns în Uffizi, la 1919.
În a doua sală a primei expoziții de la Uffizi ne așteaptă câteva creații de final de secol XIII ale unor maeștri florentini, care au creat opere aflați sub influența maestrului Giotto.
Unul dintre ei este un pictor florentin anonim, care a lucrat alături de Giotto. Opera de aici spune, în opt secvențe, istoria Sfintei Cecilia, cea care e redată în centru. Primele patru secvențe sunt redate în stânga portretului Sfintei: celebrarea nunții Ceciliei cu Valerian; aceasta își convertește soțul la creștinism; Valerian respectă fecioria Ceciliei; convertirea cumnatului său, Tiburtius, fratele lui Valerian. Următoarele patru secvențe sunt plasate de autor în dreapta Sfintei Cecilia: botezul lui Tiburtius, săvârșit de Papa Urbin; predica Sfintei Cecilia; Sfânta înfățișată Perfectului Almachius; martiriul Sfintei.
O altă operă care ne-a fermecat este „Bunavestire, cu sfinții Ansanus și Maximaˮ, semnată (la 1333) de doi pictori: Simone Martini (1284-1344) și Lippo Memmi (1317-1347). Pictura a fost executată pentru Catedrala Sfântului Ansanus din Siena, ajungând la Uffizi în anul 1799. Martini, un apropiat al lui Petrarca, a lucrat de-a lungul vieții sale pentru mai mulți membri ai Casei de Anjou. El împarte munca la această creație cu al său cumnat, Memmi. Am remarcat, în medalioanele de sus ale lucrării, portretele profeților Ieremia, Ezekiel, Isaia și Daniel.
Pietro Lorenzetti (1306-1345), cu a sa „Fecioara cu Pruncul și opt îngeriˮ – datată, incert, la 1340 – ne-a surprins în mod plăcut, recunoscând și la acest artist influența lui Giotto. Pictura a fost comandată pentru Biserica Sfântului Francisc, lăcaș din Pistoia, dar la 1799 a intrat în colecția Marilor Duci ai Florenței, la Uffizi ajungând în 1815.
Ultima operă pe care am fotografiat-o din această expoziție dedicată lui Giotto și discipolilor săi este „Sfântul Matei și povestea vieții saleˮ. Ea a fost începută pe la 1367, de Andrea di Cione (1343-1368), cunoscut drept Orcagna, și a fost terminată după moartea sa de Jacopo Cione, fratele pictorului. Opera a fost realizată pentru Biserica Orsanmichele din Florența. Și această creație este una complexă, povestea Sfântului Matei fiind redată în patru secvențe, dispuse două câte două în stânga și în dreapta portretului Sfântului: Iisus îl cheamă pe Sfântul Matei; Sfântul Matei îi demască pe Magicii însoțiți de Dragoni; Sfântul Matei l-a înviat pe fiul regelui Egiptului; martiriul Sfântului Matei.
„Bunavestire cu sfinții Ansanus și Maximaˮ sub lupă
Ne oprim, pentru un moment, la tabloul pe care l-am amintit în episodul trecut. „Bunavestire, cu sfinții Ansanus și Maximaˮ, tablou început la 1333 de Simone Martini (1284-1344) și terminat, după moartea sa, de cumnatul Lippo Memmi (1317-1347).
Deja se observă depășirea stilului bizantin, artiștii veacului al XIV-lea urmând calea deschisă de Giotto, întregul tablou pe care îl avem în față fiind realizat tridimensional. Privind podeaua de sub picioarele personajelor centrale – Fecioara Maria și Arhanghelul Gabriel – ne apare și mai clar că noul stil devenea cărare bătută de toți pictorii care l-au urmat pe Giotto.
Fecioara este prezentată ca fiind, evident, surprinsă de vestea că va da naștere lui Mesia, dar, spre deosebire de alți artiști, Madonna lui Martini și Memmi primește mesajul cu teamă. Dar, vestea e una pozitivă, autorii transmițând această idee prin abundența culorii aurii folosite în mare parte a tabloului. Chiar și vestitorul poartă o robă aurie care iese, astfel, și mai mult în evidență. Ramura de măslin și, mai ales, crinii din glastră – simbol al Florenței, dar și al purității Fecioarei – sunt alte elemente care vin să aducă bucuria în sufletul privitorului.
Privind în amănunt tabloul, ne apare în față un mesaj al autorilor, scris cu litere de aur, în relief: „Ave gratia plena Dominus tecumˮ. „Bucură-te Maria, plină de har, Domnul este cu tineˮ – este ceea ce pare a-i spune Arhanghelul Gabriel Madonnei.
Întreaga scenă este întregită de prezența, pe margini, a Sfântului Ansanus, patronul orașului Siena (locul în care a fost creată această operă), respectiv Sfânta Maxima, nașa Fecioarei.
Andrea Del Verocchio și Leonardo Da Vinci – „botezul lui Iisusˮ (circa 1475)
Prin 1475, pe când Ștefan cel Mare dădea una dintre bătăliile celebre, cea de la Podul Înalt, lângă Vaslui, maestrul pictor renascentist Andrea Del Verocchio (1435, Florența – 1488, Veneția), împreună cu un ucenic al său, Leonardo da Vinci (1452, Vinci – 1519, Amboise, Franța), picta un tablou (tempera și ulei pe lemn), care avea să intre în istoria artei universale. Motivul: este prima operă cunoscută pe care marele Leonardo, pe atunci un adolescent de 17 ani, își lasă amprenta geniului său.
În apa Iordanului, Ioan Botezătorul oficiază sfântul act al Botezului lui Hristos, la mâna stângă a Sfântului fiind plasat textul „Ecce Agnus Deiˮ („Iată Mielul lui Dumnezeuˮ), care confirmă identitatea personajului principal, anticipând, totodată, martiriul care avea să urmeze.
Doi îngeri îngenunchiați sunt martorii actului sacru al Botezului. O privire atentă asupra lor aduce cu sine concluzia că ei nu au fost pictați de același artist. Apoi, cunoscându-se stilul viitorului mare pictor, care avea predilecție spre a portretiza bărbați cu părul buclat și față angelică, este ușor de a ajunge la concluzia că îngerul din stânga îi aparține tânărului da Vinci.
„Botezul lui Iisusˮ este prima operă cunoscută pictată de Leonardo, cel care nu s-a limitat la a construi unul dintre personajele tabloului, ci a completat opera maestrului său, Andrea Del Verocchio, pictând fundalul din stânga și din dreapta lui Hristos, inovând prin ceea ce avea să fie cunoscută drept una dintre mărcile lui Leonardo, tehnica sfumatto.
În veacul al XVI-lea, această pictură, devenită ulterior celebră, a ajuns pe unul dintre pereții Bisericii San Salvi din Florența, acolo unde avea să poposească câteva secole, până să ajungă în imensa galerie de artă universală de la Uffizi.
Turist de serviciu: Valentin ANDREI
