Originar din Timișoara, Bata Marianov (născut în 1943) a studiat Sculptura la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București. În anii ’80, a emigrat în Germania. A trăit în Germania și Franța, iar după Revoluția din Decembrie 1989, s-a mutat în localitatea Gărâna. În Banatul Montan a organizat și a coordonat mai multe simpozioane de sculptură în lemn. Lucrările realizate se regăsesc în Parcul Internațional de Sculptură de la Gărâna și în Parcul Teiuș din Caransebeș. În anul 2009, a avut loc retrospectiva creației sale, sub genericul Snopul, la Muzeul de Artă din Timișoara, prilej cu care s-a editat o amplă monografie. Cărți publicate: „Trecerea nimicului prin ceva” (Crater, București, 1999); „Pe drumul spre La Mancha” (Marineasa, Timișoara, 2004); romanul „Lauri de plastic” și „Dialoguri despre înfăptuire și desființare cu Mihaela Cristea” (Fundația Culturală Arca, 2009). Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, respectiv din România. În anul 2023 a primit Marele Premiu, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Artiștilor Plastici din România (15 septembrie 2023, Timișoara).
Ce v-a atras spre arta plastică?
Ideea de libertate. Am vrut să mă îndrept spre artă în momentul când am aflat că artiștii pot fi liberi să facă așa cum simt și cum vor ei. Având așa niște abilități și niște aptitudini adecvate, îmi plăcea să desenez de mic copil, să mă joc cu culorile, să fac forme. În liceu fiind, a venit un tânăr profesor de desen care era sculptor de meserie și care a zis că am talent și că ar fi bine să mă îndrept spre artă. Și așa am pornit, cu pași la început mai modești, am frecventat atelierul acestui sculptor și la un moment dat am zis că asta este ceea ce trebuie să fac eu în viață și m-am îndreptat în spre meseria, minunata meserie de sculptor.
Cât de grea este această meserie?
Orice meserie e grea dacă o faci bine, dacă vrei să o faci ca lumea și vrei să te dedici ei.
În fiecare material vedeți, de fapt, forma finală pe care vreți să o deconspirați publicului?
Da, în fiecare material. La început, pe vremea tinereții mele, nu erau așa de multe materiale, erau trei de bază: piatra, lemnul și bronzul. Deci noi, sculptorii, ne împărțim în trei categorii: pietrari, lemnari și bronzari. Brâncuși le-a încercat pe toate trei în egală măsură. Nu se poate spune din ce e făcută preponderent opera lui Brâncuși. A lucrat în piatră, lemn, bronz, a făcut tot. Eu mă consider lemnar, pentru că 90% din ce am făcut din opera mea s-a făcut în lemn. Acum au apărut o sumedenie de alte materiale noi, să nu mai vorbim de astea, de plasticuri, după aceea oțelurile, tot soiuri de oțeluri inoxidabile, oțeluri colorate, speciale. O sumedenie de materiale încât nu mai știi ce fel de material e și ce e. Se imită unele pe altele. Ai, de exemplu, oțeluri care imită lemnul. E o harababură. Dar, în sfârșit, asta este și mergem înainte.
Bata Marianov, cum v-ați caracteriza ca artist?
Mă consider un artist care face parte din arta modernă. Am mers pe drumurile deschise de avangarda secolului XX. Iubesc arta modernă clasică, aia care se cheamă într-adevăr artă modernă. Această postmodernitate pe care o trăim acum nu mai este lumea mea, nu mă mai regăsesc în ea și mă simt așa, ca un fel de refugiat, undeva în trecutul artei moderne. Nu mi-e rușine să spun că unele lucruri care se întâmplă după câte o schimbare, se întâmplă după o negare radicală. Dar așa de radicală cum este acum, vis-a-vis de ce s-a făcut înaintea epocii pe care o trăim, încă nu a existat în istoria artei. Adică blasfemia asta cu care se privește în urmă, ura de-a dreptul, îmi aduce aminte de perioada când s-a instaurat un fel de proletcultism în anii 50, dar proletcultismul care a venit din Răsărit, care ne-a fost impus cu forța, nu era atât de violent. Sigur că puteai să ajungi în gulag, puteai să o pățești rău de tot dacă nu aplaudai, dar nu a fost atâta ură cât este acum față de ce a fost înainte. Mă oripilează ce se întâmplă.
Care considerați că sunt cele mai importante repere ale creației dumneavoastră?
Generația mea, generația gibonilor, este prima generație care a fost eliberată oficial de realismul socialist. Ni s-a spus: puteți să experimentați. De atunci am mers pe alt drum decât realismul socialist și am făcut ce știam noi că trebuie să facem și cum am simțit că este bine, pentru că aveam o identitate asumată, pe care am vrut să o valorificăm și să ne bucurăm de ea. Erau un fel de rădăcini pe care, iată, nu numai noi, dar și Occidentul, toată lumea le respectă, și mergem pe drumul ăsta. Sigur că eu am avut niște cicluri care erau căutările mele individuale, dar drumul deschis era drumul artei moderne, care a mers cât a mers până undeva, până când totul a ajuns în fundătura asta în care ne aflăm acum, pentru că unii zic că noul trebuie întotdeauna promovat. Și eu sunt de acord că noul trebuie promovat, dar trebuie promovat mergând pe o linie firească a lucrurilor. Noul nu înseamnă neapărat că trebuie să renegi, să arunci, să murdărești trecutul proxim, care este și trecutul tău propriu. Dacă tu faci chestia asta și negi ce ai făcut ieri și îți bați joc de creația ta de ieri, înseamnă că îți renegi opera și îți murdărești propria biografie.
Bata Marianov, ați spus că v-ați apucat de sculptură pentru că ați aflat că sculptura vă va păstra un om liber. Cum a avut loc plecarea dumneavoastră în Vest, în 1984?
Am plecat pentru că nu se mai putea suporta ce se întâmpla aici. Adică se ajunsese la o situație îngrozitoare și atunci n-aveai prea multe variante. Era varianta să te dai pe brazdă și să începi să faci ceea ce îți cereau ei, adică să te înregimentezi sau să te îneci în alcool și atunci cumva să te salvezi abulic, ajungând, eventual, la casa de nebuni, iar unii au ales chiar să-și pună ștreangul la gât.
Cum ați fost primit ca artist în Vest?
În primul rând, se uitau de ce culoare politică ești și pe ce fundamente ești plasat. Era o ipocrizie a intelectualilor din Occident, pe care îi scuzăm că ei nu știau ce se întâmplă cu adevărat. Ei știau foarte bine ce se întâmplă dincolo de cortina de fier, dar nu le-a păsat de noi, pentru că ei aveau jocurile lor. În primul rând, intelectualii francezi aveau jocurile lor politice cu guvernele lor și ziceau că nu e chiar așa de rău în Răsărit și dacă nu ne dați ce ni se cuvine, atunci trecem și noi la comunism prin alegeri, adică în mod democratic. Și să nu uităm că cel puțin trei mari state europene erau pe punctul de a bascula înspre stânga, înspre comunism, democratic la alegeri. Erau Franța, Italia și Grecia. Și atunci ei nu aveau niciun interes ca să privească înspre Răsărit cu legitima mefiență cu care plecam noi de acolo, pentru că noi am trăit pe pielea noastră ce însemna acel socialism real. Și atunci, în momentul în care tu te alături, ajungi în Occident unde chipurile e libertate și vrei să te alături unora care gândesc ca tine. Și întâlneai, de exemplu, prin redacții, oameni care când aflau că tu ești cu azilul politic, plecat din Răsărit, îți întorceau spatele și nu te mai primeau. Asta a fost o dramă cumplită pentru cei care au avut mult prea mari așteptări vis-a-vis de acel Occident. Eu n-am plecat chiar așa de nevaccinat. Deci am bănuit ce mi se poate întâmpla, dar totuși aveam încă niște speranțe. Ziceam că poate că nu-i chiar așa și că voi găsi oameni care să mă înțeleagă și care gândesc ca mine. M-a durut foarte mult și m-a ajuns și pe mine acea dezamăgire vis-a-vis de tot Occidentul ăla și atunci mi-am dat seama că am ajuns din lac în puț. Eu doream să merg pe drumul meu, să fac ceea ce-mi plăcea mie, firesc, natural.
La începutul interviului spuneați că acum suntem într-o fundătură artistică. Cum vedeți viitorul?
Nu văd viitorul nicicum. Poate sunt și eu bătrân acum. Nu cred că poate cineva cere ca la 80 de ani să mai am entuziasme din astea puerile, care nu-și mai au locul. Nu știu, văd ca o roată care se tot învârte și tot revine și revine. Revin unele himere din trecut, că eu sunt copil de deținut politic și am trăit pe propria mea piele exmatriculări, gulaguri, lagăre ale morții și așa mai departe.
Un an ați fost chiar trimis într-o mină de plumb…
Da, de plumb. M-am luat la harță cu unii care erau copii de nomenclaturiști. Acum văd că se întorc niște lucruri. Și acum trebuie să înjur, trebuie să scuip pe ce a fost înainte, să ne înregimentăm într-o direcție în care nu este a noastră. Înainte veneau aia din Răsărit, acum vin ăia din Apus, tot timpul suntem mânați undeva, ca niște slugi de-astea care executăm ce vor alții. Asta nu-mi convine și bătrânețea mea este puțin cam tristă.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră, după 60 de ani de sculptură, să primiți Marele Premiu, din partea Uniunii Artiștilor Plastici din România?
La început nu mi-a venit să cred. Mi-am zis că sunt bucuros că mai există oameni în țara asta care gândesc pe baza unor merite. Le mulțumesc și mă bucur că mai există oameni care apreciază ce fac eu și ce gândesc eu.
Interviu realizat de Sebastian CRĂCIUN
