Lovitura de Palat
11/23 februarie 1866. Noaptea. În Palatul domnitorului din Cotroceni, în plin centrul Capitalei, pătrunde un grup de ofiţeri înarmaţi, care ajung la Vodă Cuza. Între ei, N. Haralambie, cel care, după reuşita complotului, va intra în Locotenenţa domnească, D. Cretzulescu, frate cu însuşi prim-ministrul (încă) în funcţie, şi maiorul D. Lecca, comandantul Gărzii Palatului (ministru de interne în viitoarea Locotenenţă). Sub ameninţarea armelor, i se cere să renunţe la tron. Demn, calm, elegant, fără a se opune, Domnitorul Unirii Pincipatelor înfăptuită cu şapte ani în urmă semnează senin actul de abdicare.
A doua zi, Alexandru Ioan Cuza a plecat spre Austria şi nu a mai revenit niciodată pe pământ românesc. A murit în exil, relativ tânăr, în 1873.
Cum se ajunsese aici?
Secularizarea averilor mănăstireşti şi reforma învăţământului
Se ştie, după realizarea Unirii Principatelor, Cuza, mână şi voinţă de fier, a realizat o serie de reforme menite să ducă tânăra ţară în rândul naţiunilor moderne.
Secularizarea averilor mănăstireşti este realizată de către Cuza (Domn) şi Kogălniceanu (prim-ministru), fără a întâmpina opoziţia Parlamentului. După cum afirmă Neagu Djuvara, în cartea sa „O scurtă istorie ilustrată a românilor“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), la momentul Micii Uniri, o şeptime din totalul pământului arabil al ţării era închinată, de zeci de ani, către mănăstirile conduse de feţe bisericeşti din străinătate. Mai mult, „după ce se păstrau cele de trebuinţă traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toţi banii aceia urmau să plece la Munetele Athos, în Palestina, sau în Egipt.“ Aşadar, această reformă era nu numai binevenită, ci chiar necesară, obligatorie.
Reformele vizate de Cuza erau, însă, mult mai variate. A vizat domeniul învăţământului. Legea dată în 16/28 martie 1864 prevedea, în primul rând, că „instrucţiunea primară elementară este obligatorie şi gratuită“, asigurând accesul la buchea cărţii tuturor copiilor, indiferent de starea socială a părinţilor lor.
Din 1864, pe harta ţării apare urbea numită Piatra-Neamţ
A existat şi o reformă în domeniul administraţiei publice, Cuza împărţind teritoriul noului stat format pe judeţe. În două zile succesive (9/21 martie, respectiv 10/22 martie 1864) sunt date Legea comunală şi Legea consiliilor judeţene, ambele urmând modelul francez de administraţie.
Aici este de reţinut faptul că, datorită acestei reforme administrative, urbea noastră îşi completează numele, transformându-se din Piatra în Piatra-Neamţ. Motivul? În noul teritoriul, cel al Principatelor Unite, existau acum două localităţi cu aceeaşi denumire: Piatra. Pentru a nu se stârni tot felul de confuzii, Piatra din zona Olteniei devine Piatra-Olt, iar Piatra de la Neamţ, primeşte numele pe care-l poartă şi astăzi, Piatra-Neamţ.
Un punct important al reformei administrative a fost stabilirea Capitalei ţării la Bucureşti. În timpul primilor trei ani de domnie după dubla alegere, existaseră două guverne distincte, la Iaşi şi la Bucureşti. Situaţia se cerea rezolvată prin fixarea unei singure Capitale. Alegerea finală s-a făcut având în vedere poziţia geografică a celor două oraşe, Bucureştiul fiind şi mai mare, se afla, ca și centru comercial, între marile imperii ale Turciei şi Austriei. Aşadar, mult mai convenabil.
Reformele electorală şi agrară, motive temeinice de detronare
Paralel cu grija faţă de învăţământ, Cuza a acordat o egală atenţie diferitelor sectoare ale organizării statale. Armata, Justiţia, Finanţele, Biserica şi-au avut, fiecare dintre ele, legile lor organice.
Dacă în privinţa secularizării averilor mănăstireşti, se realizase un acord politic cvasi-unanim (în ciuda cârtelilor venite din partea clerului), lucrurile aveau să stea cu totul altfel în ceea ce priveşte Legea electorală şi, mai ales, Legea agrară. Politicienii din Cameră, fiind în viaţa „civilă“ moşieri, nu concepeau să-şi împartă pământul cu talpa ţării.
Dacă prin procesul secularizării, Cuza realizase deja o primă distribuire către ţărani a pământurilor arabile, întregul proces al împroprietăririi oamenilor care lucrau pământul urma să se finalizeze după ce este nevoit, ca, împreună cu Kogălniceanu, să dizolve Parlamentul, formând un altul compus din oameni loiali cauzei generale. Până să treacă Legea agrară, Cuza a supus textul dezbaterii publice, cerând un plebiscit. Evident, sprijinul popular (pe care miza domnitorul) avea să aducă finalizarea legii mult aşteptate.
Detronarea devine inevitabilă
Toate aceste reforme, care au deranjat marii moşieri, lor alăturându-li-se (deloc fără importanţă) şi clericii, erau motive suficiente ca duşmanii Domnitorului să-l vrea detronat. Mai fusese adăugat şi faptul că viaţa privată a lui Cuza nu era tocmai un model demn de urmat.
În plus, istoricul Neagu Djuvara mai aduce un aspect în discuţie. „De multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul al XlX-lea, că ţara noastră nu va căpăta un statut de ţară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul dintre punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.
Cuza se angajase să nu stea în scaun decât şapte ani şi să favorizeze alegerea unui domn străin. Se împlineau acum şapte ani, iar Cuza nu făcuse aparent nici un gest, nici un pas către găsirea şi alegerea unui domn străin. Acesta a fost argumentul major pentru care oameni politici din tabere diferite au făcut un fel de coaliţie, lucru care a mirat pe toată lumea. S-au apropiat conservatorii cei mai de dreapta (pentru a vorbi în termeni moderni) de liberalii cei mai de stânga (fraţii Brătianu şi C. A. Rosetti) şi li s-a spus, în mod peiorativ, «monstruoasa coaliţie». Adevărul este că această coaliţie a fost realizată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza, în care au intrat şi conservatori, şi liberali, şi s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare.“
Detaliile aduse de celebrul istoric explică purtarea cerebrală a Domnitorului în momentul loviturii de Palat, el aşteptându-se să fie înlăturat.
Cuza, Domnitor al României Moderne
În ultima sa luare de cuvânt în calitate de domnitor, la 5/17 decembrie 1865, în faţa Parlamentului, Alexandru Ioan Cuza avea să afirme: „eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite a consolida edificiul public la a cărui aşezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, Domn al României, Românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea Ad-hoc şi Camera electivă a Moldovei marile principii ale generaţiei României, şi care, fiind Domn al Moldovei, declară oficialmente Înaltelor Puteri garante, când primea şi coroana Valahiei, că el primeşte această îndoită alegere ca expresie neîndoielnică şi statornică a voinţei naţionale pentru Unire, însă numai ca un depozit sacru!“
Fără drept de tăgadă, Cuza, cel care a urmărit statornic programul revoluţionarilor paşoptişti, ducând mai departe, înspre realizare, ideile lor, a fost un adevărat Domnitor al României Moderne. Primul.
Extrase din Legea agrară din 15/27 august 1864
„Articolul I. Să se dea, în Ţara Românească sau Muntenia, ţăranului cu patru boi şi o vacă, unsprezece pogoane (55.129,69 mp.); ţăranului cu doi boi şi o vacă, şapte pogoane şi nouăsprezece prăjini (35.754,94 mp.), iar ţăranului care n-avea decât o vacă, ţăran numit şi „toporaş“, patru pogoane şi cincisprezece prăjini (20.578 mp.); în Moldova dintre Carpaţi şi Prut, pentru aceleaşi trei categorii de ţărani, suprafeţele sunt respectiv de cinci fălcii patruzeci prăjini (72.680 mp), patru fălcii (57.288 mp.) şi două fălcii şi patruzeci prăjini (30.434 mp.).
(…)
Articolul IV: văduvele fără copii, nevolnicii, sătenii care n-au meseria de agricultori şi n-au făcut clacă, devin proprietari numai pe locurile legiuite cuvenite pentru casă şi grădină, adică în Ţara Românească patru sute de stânjeni pătraţi la câmp şi trei sute la munte (1.600, respectiv 1.200 mp.), în Moldova zece prăjini fălceşti (1.440 mp.)
Dispoziţii principale:
1) Au facultatea să se strămute pe moşiile statului cele mai apropiate, sătenii cărora nu li se pot împlini loturile din cele două treimi ale moşiei, precum şi însurăţeii.
2) Timp de 30 de ani, săteanul nu poate înstrăina, nici ipoteca proprietatea sa.
3) Dreptul la pădure al sătenilor se păstrează neatins timp de 15 ani, după care proprietarii moşiilor vor putea cere eliberarea de această servitute, fie prin bună învoială, fie prin hotărâre judecătorească.
4) Se desfiinţează odată pentru totdeauna şi în toată întinderea României claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne şi alte asemenea sarcini, datorite stăpânilor de moşii sau în natură sau în bani.
