La Pedrera: Pere Milà, proprietarul, și Antoni Gaudí, arhitectul
Pe la 1900, „Passeig de Gràcia” era cel mai important bulevard din Barcelona. Aici au început să răsară clădirile emblematice și s-au deschis cele mai importante teatre și cinematografe, precum și cele mai exclusiviste magazine, restaurante și cafenele. Importanța deosebită a zonei a dus la aspirația celor mai bogați și ambițioși dintre localnicii vremii să-și construiască casele aici, concurându-se între ei într-o manieră îndrăzneață și exhibiționistă, încredințând celor mai cunoscuți arhitecți de atunci să proiectele până la realizare.
În 1905, Pere Milà, unul dintre oamenii cu bani din Barcelona, este atras de faima bulevardului Passeig de Gràcia, așa că achiziționează o casă cu grădină situată pe un teren de 1.835 de metri pătrați și îl însărcinează pe Antoni Gaudí să-i construiască noua proprietate. Etajul principal al acestei noi clădiri, denumită „Casa Milà”, urma să fie casa proprietarului, celelalte apartamente ale clădirii urmând a fi închiriate.
În munca sa de proiectare a viitorului edificiu, Gaudi a fost hotărât să răspundă nevoilor vieții moderne „fără ca natura materialelor sau rezistența acestora să fie un obstacol care să-i limiteze libertatea de acțiune”, după cum obișnuia să afirme. În planurile sale arhitecturale, el a conceput o serie de coloane mari, impunătoare, care să aibă și o structură foarte rezistentă, ceva nou pentru acele timpuri, dar care, pe de altă parte, să dea o dimensiune mare și spațioasă clădirii care, în acest fel, va fi și foarte bine iluminată.
Structura clădirii este din piatră, fapt care a făcut ca edificiul să fie cunoscut în mod popular sub numele de „La Pedrera”
Pentru acoperiș, Antoni Gaudí, denumit de specialiști „Arhitectul lui Dumnezeu”, a găsit o soluție ingenioasă – ingeniozitatea era o caracteristică a genialului arhitect catalan, oricare dintre creațiile sale o dovedește! – mascând multiplele hornuri. Le-a îmbrăcat cu bucățele de faianță spartă, creând, astfel, senzația vizuală a unor soldați, a unor gardieni care păzesc de rele întreaga clădire. La lumina lunii, văzuți de jos, din stradă, „gardienii” par niște uriași, sporind și mai mult imaginația vizitatorilor. Unora, de exemplu, le poate aduce aminte de poeme despre uriași legendari, făpturi plăsmuite în catalană de Joan Maragall și Jacint Verdaguel, sau în spaniolă de Jorge Luis Borges, Luis de Góngora, ori în engleză de Lord Byron și Tennyson.
Stâlpul buclucaș al La Pedrerei
Construcția clădirii a fost complexă, a adus proprietarului și constructorului probleme financiare și juridice, nelipsind nici controversele. Gaudí a continuat să-și schimbe proiectele pentru a modela aspectul structurilor clădirii pe măsură ce lucrarea avansa. A depășit cu mult bugetul așteptat și, vizionar fiind, nu a respectat codurile de construcție ale Consiliului Local: volumul construit era ilegal, folosindu-se în special piatra drept material prim; podul și acoperișul au depășit maximele admise, iar unul dintre stâlpii fațadei ocupa o parte din pavajul de pe Passeig de Gràcia.
Când Gaudí a aflat că un inspector a venit să-l alerteze pe constructor cu privire la aceste depășiri ale normelor vremii, a lăsat instrucțiuni foarte precise. Dacă inspectorul s-ar întoarce și coloana ar trebui tăiată, arhitectul avea să pună o placă în fața clădirii pe care să fie scris: „Secțiunea de coloană care lipsește a fost tăiată la ordinul Consiliului Local”.
În cele din urmă, Comisia a certificat că edificiul este un monument și nu trebuie să se conformeze strict regulamentelor municipale. Chiar și așa, soții Milà au fost nevoiți să plătească o amendă de 100.000 de pesete pentru a legaliza clădirea.
Chiriași celebri ai Casei Milà
Printre chiriașii Casei Milà s-au aflat instituții de marcă ale timpului, cum ar fi Banca Hispano-Americană (cu spații închiriate între 1912-1918), precum și personalități private ori politice: Alberto I. Gache, consul al Republicii Argentina la Barcelona (a locuit aici din 5 august 1911 până la sfârșitul anului 1919), soții Mercèdes Duran și Paco Abadal (din 1912 până la sfârșitul anului 1930); prințul egiptean Ibrahim Hassan (care a și murit în apartamentul său din „La Pedrera”), familia Baladia, industriași de textile din Barcelona.
În 1929, la parterul clădirii au început să se deschidă magazine, printre care şi o faimoasă croitorie, care a rămas acolo timp de peste 80 de ani, deservind nobilimea catalană.
În 1946, soția lui Milà, Roser Segimon, care era văduvă de şase ani, a vândut clădirea companiei imobiliare „Immobilaria Provença”, deşi a continuat să locuiască în apartamentul de la etajul principal până la moartea ei, în 1964.
După mulţi ani de neglijenţă, în 1984, Casa Milà a fost declarată de UNESCO Patrimoniu Mondial, fiind restaurată şi deschisă publicului începând cu anul 1996.
Turist de serviciu: Valentin ANDREI
