Puține personalități au marcat arta vremii lor în modul decisiv în care a făcut-o Constantin Brâncuși în primul deceniu al veacului trecut, atunci când, după ce dovedise că stăpânea desăvârșit știința sculpturii academiste și tainele modelajului impresionist, a părăsit modelarea pentru a impune, prin tăierea directă în piatră din Sărutul și Cumințenia pământului,nu frumusețea omenească după canonul elin sau roman, ci esențialul unei forme reduse la miez și idee, un nou concept al artei statuare și vizualului, însuși.
În 1938, Vasile G. Paleolog echivala saltul crucial împlinit de Brâncuși pe parcursul primilor ani de lucru, în atmosfera Școlii din Paris, cu „cazna” mai multor generații de sculptori. În fapt, Brâncuși recupera pentru istoria românească, prin patru lucrări cheie, dintr-o suită de aproape 50 de sculpturi realizate în doar patru ani (1904-1908), secole de medievalitate răsăriteană. Acceptarea noutății din Rugăciunea de la 1907 și curajul comanditarei care a înțeles că sculptorul propunea prin simplificare, amputare și postura nudă, o idee (singurătatea absolută a ființei, ca rugăciune) și nu un gest, au deschis sculpturii universale calea spre alte paradigme de interpretare a motivului. Astfel apare, întâi marginal în spațiul românesc, dar venind dinspre Paris, ruptura asumată cu academismul, scandalul, noul, modernul, conceptul care înlocuia literaturizarea.
Recentele expoziții de la Timișoara „Brâncuși, surse românești și perspective universale”, de la Muzeul de Artă, curator Doina Lemny și „după Sculptură/ Sculptura după”, proiect conceput de Sorina Jecza și Attila Kim, curatori Ioana Vlasiu, Alina Șerban și Ciprian Mureșan au pus în scenă, cu mult curaj și inventivitate, prima, căile noi pe care le deschisese marele gorjan, cea de a doua – între zidurile extrem de austere ale fostei Cazarme austriece – panorama generațiilor de sculptori români care i-au urmat, evocați în opere-cheie, imagini iconice, dar și figuri remarcabile ale sculpturii actuale. Mulți dintre artiștii prezentați acolo sunt membri ai filialei București de sculptură a U.A.P. Manifestările abia încheiate la Timișoara au constituit contextul în care s-a desfășurat, la București, Luna Brâncuși.
Pentru a patra oară în ultimii ani, Filiala de Sculptură din București, sub egida Uniunii Artiștilor Plastici din România, acum și cu sprijinul Primăriei Sectorului 1, a dedicat integral luna februarie omagierii marelui înaintaș, prin premiile acordate în 19 februarie și prin expozițiile de sculptură și desen deschise în perioada 1.02 – 30.03.2024, la Galeriile de artă ale Academiei Române și între 5.02 – 29.02, la Simeza. Coordonatorii proiectului au fost sculptorii Reka Csapo Dup, Alexandru Siminic, Elena Scutaru și Alina Aldea. Expozițiile au reunit operele unui eșalon semnificativ de artiști din generații diferite, activi la București, într-o succesiune care leagă Muzeul, pe contemporanii maturității lui Brâncuși (Murnu, Geta Caragiu, Apostu, Gorduz, Constantin Popovici) ori, de curând dispăruții, Sava Stoianov și Vlad Ciobanu, de maeștrii plasticii contemporane, dar și de cei mai tineri sculptori membri ai amintitei filiale.
Celebrăm sculptura, un înnoitor, un deschizător de drumuri, dar cine dintre contemporani mai înfruntă noul, în felul lui radical? Cu decenii în urmă, se încumetau George Apostu, Ovidiu Maitec, mai târziu Vasile Gorduz. Iată de ce am resimțit acut absența, în ediția actuală, a lui Cătălin Bădărău, Napoleon Tiron, Neculai Păduraru ori a unor lucrări tocmai expuse la Timișoara, de câțiva dintre participanții actualei ediții. Este, recunosc, și vina curatorului – cel care notează aceste gânduri – că nu a insistat îndeajuns pe lângă cei reticenți, pentru a da mai multă greutate prezențelor excepționale desfășurate în cele două spații. Consemnez expunerile într-o subiectivă enumerare, începând cu Galeriile Academiei: Aurel Vlad – cu lemnul care a primit accentul expresionist al culorii, Florin Codre – cu o structură arhitecturală reticulară turnată în bronz și deconstruită ca într-un cataclism al istoriei, Marian Zidaru – conceptual și apodictic dar mereu critic în sculptură ca și în desenul dantesc, Titi Ceară – cu severa structură rectangulară din bucățile lui de lemn prelucrate industrial, acum pictate alb-negru și asamblate într-un desen transparent și grav al durerii, Virgil Scripcariu – cu o instalație-manifest angajând o etică ecologistă a viețuirii, Ion Bolborea – cu personajele evanescente ale unei istorii dramatice, Mircea Roman – cu omul-container în tensiunea așteptării conținutului, Ioan Medruț – cu personajul-tors tragic, alcătuit și el din bucăți, multiplu protezat, recompus, Dumitru Radu – cu o limpede construcție în plan a cuplului originar, Victoria Zidaru – cu compoziția intens metaforică uzând de mușchi și licheni pentru a sugera un posibil tărâm originar, Dup Darie – cu noi forme ale industrialului post-uman, Alexandru Siminic – propunând o compoziție simbolică cu sens sacrificial ce apelează rigoarea, Dan Gavriș – cu aceeași geometrie simbolică, infinit sensibilă a lemnului, lacră aurită, Nicolae Stoian – cu tensiunea concentrată în masa unui Eșafod, un Iona care apare încifrat de Zoe Pop în bronz ca într-o capsulă a timpului, răspunde unei mai vechi metafore a salvării, piatră de la Adrian Pîrvu, tutelând intrarea un proiect de monument cu sens cosmogonic turnat în bronz de Grigore Minea, ori formele concentrate asupră-le, atent cizelate de Dinu Câmpeanu și Andrei Marina, imaginea unei neliniști de gravitate ultimă, în compoziția-asamblaj semnată Alexandru Papuc, ca și în Chimera sudată pe structura de tip pânză de păianjen a tânărului Alexandru Ranga. Tot unui tânăr sculptor, Emil Cristian Ghita, implicat în acțiunea salvării monumentelor de for neglijate la malul mării, aparține instalația din plăci transparente și oțel care cartografiază prin layere suprapuse o fostă rafinărie, imagine în trei dimensiuni a unui palimpsest industrial.
Desenul sculptorilor este tema expunerii de la Galeria Simeza și el consemnează o arie mult lărgită a preocupărilor plasticienilor. Pe de o parte, în secțiunea dedicată Muzeului, avem desenul lui Murnu ce consemnează idei pentru un viitor ciclu tematic, sau cele nouă miniaturi ale lui Liviu Russu, notând în vârf de creion tot atâtea idei de monument, ori desenul unui nud feminin – ce nu va mai fi sculptură – abia sugerat în tuș pe fondul unei picturi neutre în sienna și griuri calde, de la Sava Stoianov (prezent și cu un portret în bronz) vorbește despre reala sa înzestrare în zona culorii. Un alt sculptor prematur dispărut este Marius Leonte, autorul unei serii de compoziții de impresionată forță simbolică, realizate în tablă industrială, recuperată atunci când purta deja puternic amprenta eroziunii timpului. Desenul aduce în atenție expresivitatea specifică a obiectului neliniștitor, consemnat în tușe mânuite cu concizia unui maestru oriental. Din zona Muzeului, un auster Tors de Veneră al lui Murnu este în preajma autoritarei și misterioasei Semnături a studentului său, Vasile Gorduz, care proclamă criptic: adevăratul nume al meu este sculptura. Dinspre vechii elini, reinterpretați expresionist de Silvia Radu, un Portret în gips intens colorat ne amintește că sculptorița obișnuia să picteze vara, în torpoarea amiezii, la malul mării. Linogravurile în roșu de Virgil Scripcariu se impun atenției ca expresii în două dimensiuni a temelor sculpturii sale, atrăgând atenția asupra formelor de maximă sinteză care se decupează cu forță și candoare în albul hârtiei. Studii în culoare pe tema dialogului formelor matriciale, pictate alert de Elena Scutaru, amintesc de ciclul amplu de lucrări recent expus la Arad, așa cum, la Marcel Scutaru, desenul aripilor diafane aduce în discuție tema spiritualului intens prezent în sculptura sa. Din cu totul altă zonă, amintind vag de neo-constructivismul timișorenilor, este desenul Alinei Aldea, executat în fine linii albe pe fond negru, ce definesc suprafețe desfășurate liber în spațiu, sugerând mișcarea. Reka Csapo Dup, cu două compoziții, desene în creion și peniță din zona autoscopiei, mărturisește că prima ei opțiune a fost grafica. Elena Hariga expune la Simeza un mai vechi tors în bronz patinat negru, al cărui drapaj moale, fin cizelat, glosează postmodern pe o temă antică și două desene din ciclul Despre timp, în negru și albastru, aspre, colțuros expresive, aproape tăioase, despre orologiul istoriei, măsurând zilele unui amurg universal, mallarméan. O sensibilitate poetică de tip baroc regăsim și în bronzul lui Dinu Rădulescu, un fidel al temei ecvestre, în care descifrează cu patos o apusă noblețe umană. Același fior metafizic transpare și în lucrarea tânărului Zhu Yun Fen Florin, care chestionează tema eternei reveniri din perspectiva Orientului, împrumutând formule vizuale occidentale. Pictor cu o cromatică exuberantă, dezvoltând motive din recuzita suprarealismului, este Ștefan Sergiu Siminic, cel care translează această viziune plastică în piatra și marmora intens colorată, tratată cu ironie, umor și rotunjimi à la Bottero. Teodor Siminic este prezent cu o temă din zona fabulosului, Zmeul, compus cu acuratețe și realizat în porțelan policrom și oțel inox, Ioan Ladea imaginează poetic arhitecturi simbolice pe structură cilindrică modulară folosind gresie aurită la interior, în sfârșit, Aurel Contraș, Constantin Popovici, Panaite Chifu sunt prezenți cu compoziții de tip simbolic, ultimul și cu un remarcabil Sacrificiu, desen de sinteză a formei, colorat, temă tratată cu forță și expresivitate în desenele lui Aurel Vlad și Adrian Pîrvu.
Juriul prezidat de profesorul Petru Lucaci, președintele U.A.P., a acordat în 19 februarie Premiul Sculptor Emerit operei remarcabile a lui Florin Codre, cel care bucurându-se de aprecierea criticii europene a fost invitat în repetate rânduri în selecția internațională a Bienalei de la Veneția.Acordarea Premiului Sculptor Emergent a pus juriul în dilematica situație de a alege între doi frați, apoi și între expresii plastice fundamental diferite, dar, ca și experiențele, egal valoroase. Și a votat pentru doi dintre candidații (sub 35 de ani) eligibili: Ștefan Sergiu Siminic și Alexandru Ranga.
Pentru că este un Premiu Brâncuși, nu pot să nu amintesc faptul că în 1908, la Tinerimea Artistică, singurul premiu acordat (al II-lea) a fost pentru sculptură, tot ex aequo, împărțit de Brâncuși cu Dimitrie Paciurea… Dar asta este o veche istorie.
Autor articol: Doina MÂNDRU
