Cuza, în conştiinţa locuitorilor din judeţul Neamţ
Timpul, acest judecător inexorabil şi drept, care așază pe fiecare la locul ce i se cuvine, nu în raport cu pretenţiile şi larma pe care le-a stârnit, ci cu opera pe care a creat-o şi cu iubirea şi înţelegerea pe care le-a avut faţă de semenii săi, a dat dreptate lui Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul Unirii din 1859.
Apelativul de „omul epocii” pentru cei şapte ani de domnie (1859-1866), nu s-a datorat numai calităţilor de bun comandant şi om politic, ci şi legilor şi măsurilor luate, care au croit drumul viitorului stat naţional modern – România.
Documentele de arhivă, memorialistica şi presa vremii arată că înfăptuitorul României moderne a rămas în inima poporului, numărul celor care l-au evocat cu înflăcărare înmulţindu-se de la an la an.
Începutul s-a făcut la ceremonia înmormântării de la Ruginoasa, Iaşi. Cel care a fost detronat în seara de 10 spre 11 februarie 1866 va sfârşi, ca şi înaintaşul său de luptă, Nicolae Bălcescu, pe pământ străin, după o lungă suferinţă, la 23 mai 1873, la Heidelberg, în Germania.
În rândul zecilor de mii de oameni veniţi să ia parte la înhumarea acestuia, din 29 mai 1873, la castelul din amintita localitate, se aflau şi delegaţi ai urbelor comunale din Piatra-Neamţ, Roman şi Târgu-Neamţ și sute de ţărani din satele meleagurilor dintre Bistriţa, Moldova şi Siret. Probabil că şi cei plecaţi din această parte de ţară au făcut parte din rândul acelor „femei plângând în hohote” şi „bătrânilor cu trupul tremurător de vârstă, putând să-i sprijine ca să vie să îngenuncheze înaintea binefăcătorului lor”, aşa cum consemna ziarul francez „Le Monde Illustre” din august 1873.
Emoţionant rămâne şi gestul însurăţeilor împroprietăriţi pe moşia Scheuleţul din fostul judeţ Roman, care hotărăsc în ziua de 16 noiembrie 1878, când primesc loturile respective, ca noua lor aşezare să poarte numele de „Comuna rurală Cuza Vodă”. Faptul este adus la cunoştinţă prinţesei Elena, soţia fostului domnitor, printr-o adresă oficială. Aceasta, adânc mişcată, răspunde, mulţumind, că a citit „cu lacrimi în ochi această adresă ce face onoare poporului român”.
La constituirea consiliului comunal al noii comune, în ziua de 24 ianuarie pe stil vechi 1880, procesul verbal cuprinde şi o „demonstraţiune” sau „moţiune de veneraţiune”, iubire şi respect faţă de memoria „marelui nostru făcător de bine” şi faţă de soţia sa. Un exemplar al acestei „moţiuni” „iscălit de toţi locuitorii comunei”, astăzi „cetăţeni liberi şi proprietari”, este trimis Doamnei Elena, de prefectul de Roman, care îşi exprimă, cu acest prilej, „profundul său respect, stima şi admiraţia sa”.
Al doilea gest este acela al întemeietorilor „Societăţii economice comerciale” din comuna Filioara (azi Agapia), judeţul Neamţ – de fapt o societate cooperativă ţărănească, care dau instituţiei lor numele de „Cuza Vodă”. Aducând iniţiativa la cunoştinţă Elenei Cuza şi trimiţându-i totodată Statutul, ei o roagă să patroneze şi să prezideze Societatea. Răspunzând, la 25 mai (stil nou) 1880, „Doamna Elena le arată că e foarte mişcată de sentimentele lor. Bine au făcut că au dat numele lui Cuza care a emancipat pe ţăran şi i-a dat pământ. El voia să completeze opera sa, înfiinţând în fiecare judeţ câte o Bancă populară care să acorde ţăranilor împrumuturi cu dobândă mică, însă n-a avut timpul necesar să o facă. Şi ea şi fiii ei devin membri ai Societăţii din Filioara; le trimite contribuţia cuvenită; nu poate primi patronajul şi preşedenţia societăţii lor deoarece locuieşte în străinătate şi duce o viaţă retrasă”.
Judecata asupra vieţii şi operei lui Cuza Vodă se poate face în zilele noastre „fără ură şi părtinire”. A pierit ura celor loviţi de marile reforme din timpul domniei lui, s-au potolit patimile; nu e nevoie nici de părtinire, căci faptele vorbesc de la sine şi-i proclamă meritul. Nu întâmplător, la 25 mai (stil vechi) 1881, Zoe Sturdza, sora revoluţionarului Costache Negri, scriind la Paris lui Baligot de Bezne, afirma: „Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism”.
În scurta noastră rememorare a „omului Cuza” am dorit să întărim ideea că şi locuitorii fostelor ţinuturi, mai apoi judeţe, Neamţ şi Roman – aproximativ teritoriul actualului judeţ Neamţ -, au avut aceeaşi percepţie despre cel care a pus temelia statului modern – România, înfăptuit prin Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească.
Scurtă biografie
Născut în anul 1820 şi mort la 23 mai 1873, la Heidelberg, în Germania, Alexandru Ioan Cuza a fost domn al României în perioada 1859-1866.
Începând cu anul 1834, a făcut studii în străinătate, la Paris, Padova, Bologna. Intră în armată în anul 1839, apoi demisionează. Se căsătoreşte cu Elena Rosetti. În anul 1848, ia parte la Adunarea din Blaj şi la mişcările din Moldova. Exilat, se adăposteşte în Bucovina. Întors, devine director la Ministerul de Interne, apoi reintră în armată şi caimacanul Vogoride îl face repede din locotenent, colonel, sperând că-i va fi de ajutor contra unioniştilor. Îl numeşte prefect de Galaţi în anul 1857, iar în anul 1859, devine ministru de război. Adunarea Electorală a Moldovei, în 5 ianuarie 1859, îl alege domn, iar în 24 ianuarie şicea din Ţara Românească.
În 1860, înfiinţează Universitatea din Iaşi. În 1863, secularizează averile mănăstirilor închinate, un bine pentru ţară, lovind greu în interesele bisericii româneşti, care şi-a început, prin Cuza, declinul. Dizolvă Camera în 1864, care era contra legii rurale, lege pe care apoi singur o promulgă împroprietărind masele ţărăneşti, care îl adorau pe Cuza pentru această faptăextraordinară. Boierii nu puteau suferi această sfidare şi devin duşmani ai lui Cuza, pe care îl silesc să abdice la 11 februarie 1866.
Se retrage în străinătate, unde moare în 1873, fiind adus apoi în ţară şi îngropat la Ruginoasa, fiind plâns de tot poporul. Cuza a fost un domn viteaz, croit pentru fapte mari, pe care le-a şi dus la îndeplinire, cu sacrificiul tronului său.
Autor articol: Prof. Gheorghe RADU
