Era o vreme când locuitorii ținutului Neamț, precum întreg poporul, celebra Anul Nou la 1 Martie, fapt întâmplat până în veacul al XVII-lea. Venirea vremii frumoase anunța moartea anotimpului friguros și prefața un nou timp al reînnoirii, al reînvierii naturii și omului deopotrivă.
De primele zile ale lunii martie sunt legate multe legende, ba ale babei Dochia, ba ale tinerei domnițe Dochia îndrăgostită de împăratul Traian, legende populare cu largă răspândire în zona muntelui Ceahlău.
O variantă este cea care a umblat pe cale orală de veacuri și a ajuns în zilele noastre în Grințieș, loc megieș cu Ceahlăul:
„Se spune că la poale de Ceahlău, într-un cătun, se pare că ști, trăia o babă cu numele de Dochia, cunoscută pentru faptul știa să cate-n cărți, în bobi, știa să facă, să desfacă farmece, «bozgoane», cum le ziceau sătenii. Soțul îi murise demult, de moarte năprasnică, și Dochia nu-și mai căutase pe altul. Își îndreptase dragostea spre singurul ei copil, Dragomir, care crescuse înconjurat de iubirea pătimașă a mamei sale. Fusese un fiu făcut mai târziu (…). Baba pierdea cel mai adesea timpul cu descântecele și vrăjile ei. Dragomir era flăcău frumos și vrednic și fetele se uitau după el, dar nu aveau curaj să se apropie, căci era fiul vrăjitoarei, al babei Dochia.
Într-o zi, o fată săracă, Măriuța, o orfană crescută pe lângă curtea Cantacuzinilor, prinse dragoste de tânărul fecior ce stătea atât de singur și de trist la horele satului și care nu venea la clăci și șezători. Îi îndrăgise tristețea și credea că două suflete singure mai lesne pot forma unul singur. Dragomir iubi pe Măriuța cu toată dragostea sa neștiută și neîmplinită și duse mamei sale acasă o noră harnică și frumoasă. Dar bătrâna văzu în tânăra femeie un obstacol în calea dragostei ei pentru fiul Dragomir. Îi făcu viața un iad, îi dădea cele mai cumplite munci, îi căta mereu nod în papură și când Dragomir pleca la muncă la pădure cu boii, își revărsa toată ura asupra nurorii. Dragomir plecase la țară după făină, căci iarna fusese grea și locul greu de munte nu era prielnic agriculturii. Fusese secetă și nici porumbul și nici cartoful nu se prea făcuseră. Bărbații satului plecaseră care-încotro. Dar Dragomir nu se mai întorcea… Dochia simțea venirea primăverii și ieșea afară și-l striga pe feciorul ei, căci se apropiau muncile de primăvară: «Hai la munte, Dragomire,/ Aci afară-i înflorire.»
Dar Dragomir nu mai venea. Primăvara nici atât. Baba devenea tot mai neliniștită. Tot mai rea față de nora sa. Tot mai multe îi erau poftele. Într-o dimineață îi ceru Măriuței să-i aducă fragi și o trimise spre Ceahlău, zicându-i că n-are ce căuta acasă fără ei. Zâna bună a muntelui se milostivi de biata fată, care găsi pe platou, sus, cald, soare și… fragi.
Măriuța se întoarse acasă cu coșul plin. Baba Dochia gândi că venise primăvara și că trebuie să-și ia oile și să plece la munte. Vecinele îi strigau: «Dochie, băbuță rea,/ Cojoacele nu-ți lăsa…/ Mai stai, maică, la bordei,/ Lâna toarce-o dacă vrei./ Primăvara n-a sosit Florile n-au înflorit.»
Dar baba, nu și nu. Își luă mai multe cojoace, căci afară era frig și viscol. Dar sus, spre Ceahlău, era soare și frumos. Dochia își luă mioarele și porni spre munte. Cele șapte cojoace erau grele, dar și afară era frig.
La poale de munte, zâna bună porni un vânt călduț și Dochia lepădă un cojoc. Pe la cascadă îl piti în jnepeni și pe-al doilea. La Scăiuș scăpă de-al treilea și de-al patrulea. Lângă Piatra Lăcrămată aruncă pe-al cincilea. La Fântâna Rece se spălă cu apă, acum caldă, și mai renunță la un cojoc. Găsi fragi, găsi merișoare, găsi afine. Nu băgă de seamă că acestea nu se făceau decât în august și septembrie. Pe Piatra Altarului zăbovi, încălzindu-se la soare, lăsând oile să pască în voie. Lepădă și ultimul cojoc, rămânând într-o ie subțire și înflorată, iar broboada grea de in o zvârli, adunându-și pletele albe sub o maramă albă.
Dar zâna bună a Ceahlăului găsi cu cale de a pedepsi răutatea babei. Și porni un viscol năprasnic, ce strângea troiene uriașe și ridică zid de fulgi deși și groși. Dochia porni spre Izvorul Alb, prin Jgheabu cu Hotaru, spre cea mai apropiată cale către o așezare omenească. Dar îngheță împreună cu oile sale ceva mai la vale de Pietrele Detunate. O stâncă mare și rotundă, înconjurată de câteva mai mici sunt bătrâna Dochia și oile sale. Au devenit gheață și mai apoi piatră și astăzi, din stâncă, Dochia așteaptă să vină martie, să vie primăvara, să vină dezghețul.”
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
(din volumul „Dochia și Traian. Povești și legende din Ținutul Neamțului”,Editura Universitară, București, 2022)
