Mergeam cu vaca și cu traista plină de cărți, pentru că mă pregăteam pentru actorie. Mergeam înainte pentru că știam că voi ajunge să fiu actor, a declarat marele actor pentru revista Cool(t)Neamț
Sunteți născut la Neamț, o mândrie pentru noi, oamenii acestui minunat județ. Pentru dumneavoastră, care sunt cele mai reprezentative amintiri legate de această zonă?
Vasile Muraru: M-am născut la Piatra-Neamț. Mama s-a chinuit să mă nască la Girov, la noi în comună, dar nu a putut. A mers cu un camion până la Piatra și m-a născut prin cezariană. M-am născut mai mult mort, cum se spune din bătrâni, dar doamna doctor care a asistat la naștere nu știu ce a făcut și m-a readus la viață. Copilăria mi-am petrecut-o în satul Doina, comuna Girov, județul Neamț. Pentru mine a fost, este și va fi un colț de rai; mă întorc de fiecare dată cu aceeași bucurie și aceeași emoție în locurile natale, și-mi încarc bateriile. Aici stau să caut ce-am făcut și ce o să mai fac în continuare, atât din punct de vedere sufletesc, cât și din punct de vedere material. Tot aici ajut la treburi, așa cum am fost crescut să fac.
Ați avut o copilărie frumoasă?
Vasile Muraru: Frumoasă e puțin spus. Foarte frumoasă! M-am bucurat de animale, de jocuri, cai, culori, flori, copii mulți, oameni frumoși. O poezie de copilărie! Chiar dacă eram în perioada comunistă, a fost foarte frumos! Eu nici nu-mi dădeam seama ce perioadă este. Noi nu am avut televizor decât în ’67. Până atunci era un singur televizor la domnul învățător. Un camion venea cu caravana cu filme, pe care le proiectau pe perete. Alteori, veneau cu căruța. Nu aveam atâtea activități ca astăzi.
Când ați știut că drumul dumneavoastră este legat de actorie și cât de greu, sau de ușor a fost parcursul?
Vasile Muraru: Parcursul a început într-o zi când a venit caravana cinematografică la noi în comună. Aveam până în 7 ani, nu mai știu exact, şi am urmărit un film, un basm rusesc, color, frumos, și când l-am văzut, am spus: eu ca oamenii aceștia vreau să fiu. Așa a început să intre microbul actoriei în mine. Apoi, la serbări, domnii învățători m-au pus să joc pe Nică pentru că au montat „Amintiri din copilărie“, după Ion Creangă. Apoi, a apărut televizorul și mă impresionau filmele, le povesteam pe toate cu intonație. După ce am văzut emisiunile de divertisment, imitam toți actorii care erau la vremea respectivă, și nu erau puțini. Ușor, ușor, s-a format, din inconștiență, drumul acesta. Și m-am trezit la Piatra-Neamț, la Liceul „Petru Rareș“, unde l-am cunoscut pe Dinu Manolache, Dumnezeu să-l ierte, care dădea anul următor la teatru și m-a îndrumat la Alexandru Lazăr, la Școala Populară de Artă. Așa am început să mă apropii de Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț și de teatru în general, pentru că domnul Lazăr m-a direcționat, m-a pregătit. Dumnealui mi-a dat să citesc multe cărți despre actori, despre teatru, istorie, istoria cinematografiei. Mergeam cu vaca și cu traista plină de cărți, pentru că mă pregăteam pentru actorie. Mergeam înainte pentru că știam că voi ajunge să fiu actor.
Nu ați intrat din primul an la actorie!
Vasile Muraru: Nu. Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Ştiam că în următorul an lua clasă Dem Rădulescu și m-am dus în grădină, am spus Tatăl Nostru și am zis: Doamne să nu iau din prima, să iau din a doua, să mă ia Dem Rădulescu, iar Dumnezeu mi-a ascultat ruga.
De ce comedie? De ce teatru de revistă?
Vasile Muraru: De ce? În facultate jucam de toate. Atunci se studiau teatru antic, Commedia dell arte, Shakespeare, Caragiale, Molière, teatru modern, teatru de bulevard – în fiecare zi, câte 8 ore de muncă. Marii profesori mă îndrumau spre a fi un actor de dramă, total, cu greutate, dar căsătorindu-mă, am luat repartiție la Satu Mare, unde nu m-am prezentat. Când m-am căsătorit eu eram în anul trei, iar soția în primul an la medicină. Nu m-am dus la Satu Mare din drag pentru familie, iar unul dintre directorii care au văzut spectacolul de absolvire, de la Teatrul de revistă, nu mi-a dat negație și am reușit să obțin o detașare. Am stat o perioadă chiar fără leafă, dar am luat-o de la zero și am reușit. În facultate nici nu treceam prin fața Teatrului de revistă, pentru că era considerat un gen foarte ușor, dar adevărul este altul. Am luat-o de la zero și din 81 sunt la Teatrul de revistă ,,Constantin Tănase“ din București.
Timp de 25 de ani, ați format un cuplu de senzație, un cuplu extrem de iubit, alături de regretatul Nae Lăzărescu. Cum v-ați găsit și cum vă echilibrați lucrul la scenă în acea formulă?
Vasile Muraru: Era o diferență de 18 ani între noi, a fost mereu respectul meu față de domnul Nae. El era o mare personalitate ca actor, un actor tipic de revistă, dar și ca autor. Știa să scrie texte, să le aranjeze și ușor, ușor, a început să se creeze un cuplu, pe care eu am continuat să-l consolidez. Dumnealui se ocupa numai de texte, iar eu mă ocupam, după un an, de tot ceea ce însemna organizare, sudarea cuplului, toată strategia.
Din 2014, lucrați cu partenera de scenă Valentina Fătu. Cum s-a închegat acest cuplu umoristic și cum a fost primit de public?
Vasile Muraru: Da, de 6 ani, lucrez cu Valentina Fătu. Am avut noroc, pentru că și ea se pricepe la texte foarte bine. A fost o strategie foarte bună, un studiu de piață și mi s-a recomandat să nu încerc un cuplu cu un bărbat, pentru că ar fi existat mereu compararea acelui actor, indiferent cât de bun era, cu Nae Lăzărescu. Jucând și înainte cu Valentina, pentru că a mai jucat și cu mine și cu Nae, este și colega noastră la Teatrul de revistă, am întrebat-o dacă vrea, și am pornit pe acest drum. E greu să formezi un cuplu pe scenă, sunt doi oameni diferiți și mai ales cu o doamnă este greu, dar am reușit! Publicul a fost foarte atent în a ne urmări. Unii spectatori erau fani împătimiți ai cuplului Nae Lăzărescu și Vasile Muraru și au mai comentat, dar până la urmă publicul ne-a îmbrățișat și ne apreciază.
Se tot spune că e mult mai dificil să faci comedie, decât dramă. Este adevărat? De ce?
Vasile Muraru: Nu știu de ce, dar am spus-o și este părerea mea, cel mai greu dintre toți artiștii care fac teatru este claunul de circ, un rol foarte complex. E o adevărată artă! Pe urmă sunt actorii teatrului de revistă, iar apoi ceilalți actori. Marii actori de la teatru de proză au fost invitați la revistă și nu au putut să joace. Dacă la prima apariție pe scenă nu ai creat fluxul cu publicul, s-a dus totul.
Era o întâmplare care exemplifică foarte bine cele ce vă spun cu marele actor Grigore Vasiliu Birlic, cel mai mare comic al nostru, și George Vraca, cel mai mare tragedian al perioadei respective. George îi spune ,,Hai, măi Grigore, ce mare lucru faci tu acolo? Te strâmbi un pic acolo, mare lucru, uite, intru și eu, mă împiedic și râde lumea de nu se poate“. Și intră Vraca în scenă, se împiedică și lumea în loc să râdă, se uita cu gura căscată. S-a creat o stare în sală care nu a fost deloc comică. A ieșit din scenă și i-a spus ,,Da, ai avut dreptate. Nu e ușor să faci comedie“.
Film sau teatru? Ce este mai aproape de sufletul dumneavoastră?
Vasile Muraru: La început am vrut numai film, după aceea am venit la Teatrul de revistă. Jucam mai puțin, până am început cu Nae. Făceam și două, trei filme pe an, am ajuns la 42 de filme în care am jucat. Și anul trecut am jucat în filmul ,,Căprioara“, în regia lui Bogdan George Apetri, un băiat de-al nostru, de la Neamț. Interpretez rolul șefului Poliției Județene. Nu e o comedie. Băiatul a studiat în America, dar m-a impresionat. Tatăl lui e din Ștefan cel Mare și am spus, bine joc în film pentru că ești de la mine, de la Neamț.
Ați jucat mult. Care sunt rolurile care v-au plăcut în mod special?
Vasile Muraru: Multe, pentru că am jucat în multe filme, mai ales după Revoluție. Am avut roluri în filmele ,,Noi, cei din linia întâi“, ,,Viraj periculos“, ,,Mama ei de tranziție“, ,,Pădurea de fagi“ sau ,,Cea mai fericită fată din lume“. Am avut roluri și în televiziune. Ce înseamnă televiziunea? Țin minte că făceam un Revelion, abia terminasem facultatea și am fost chemat să spun două replici într-o scenetă la tv. Am răspuns: ,,Da, cum să nu?“. M-am dus acolo și din trei replici mă oprea lumea pe stradă. Sunt actori care muncesc o viață întreagă și nu-i știe lumea, și iată, ce înseamnă televiziunea și impactul la public. Alergau copiii după mine pe stradă, dădeam autografe, asta e televiziunea! Am cunoscut succesul cu ajutorul televiziunii, deși apărusem prin câteva filme, dar impactul a fost cu ,,Ce o să fie, ce o să fie!“, alături de Nae Lăzărescu. Am avut apariții în rolurile celor doi popi, Hitler, Stalin sau Vlad Țepeș, scenete și texte foarte bune. Ne-a ajuta și întâlnirea cu realizatorul de televiziune Dan Mihăiescu și au fost câteva Revelioane deosebite, care au luat premii și la Montreaux. Lucram profesionist, începeam în august pregătirea, în noiembrie filmarea, care dura vreo două săptămâni, iar acum facem în două ore.
Sunteți la conducerea Teatrului de Revistă ,,Constantin Tănase“. V-aș întreba cum se poziționează teatrul de revistă în plină pandemie? Jucați? Lucrați la spectacole noi?
Vasile Muraru: Repetăm, pregătim micro-recitaluri, deocamdată într-o sală. Am avut noroc pentru că din vară până acum, pe 18 octombrie, am avut spectacole la Grădina de Vară Herăstrău, unde am dispus de 499 de locuri, după toate normele de pandemie, și lumea a venit. În afară de spectacolele noastre, intitulate sugestiv ,,Cu mască, fără mască, oamenii vor să zâmbească“, au fost invitate și ale teatre din București, sau alte instituții de spectacole particulare și am susținut 56 de spectacole. A fost foarte bine, mulțumim lui Dumnezeu. Am beneficiat de un spațiu modern, bine pus la punct și a ținut și vremea cu noi. Nu știu dacă a plouat toată vara de două ori. Pe sezon rece repetăm și așteptăm să ne dea voie să jucăm, cu 30% sau cu 50%, cum o fi, doar să jucăm.
Cum se încadrează în viața dumneavoastră rolul de tată și soț?
Vasile Muraru: Am avut noroc cu soția! Suntem căsătoriți din 79 și avem doi copii. Cea mai mare bucurie a mea, când veneam de pe drumuri, din turnee, era să îi iau în brațe, unul într-o mână, altul în cealaltă mână. Era cel mai frumos moment! Acum e mai greu să-i iau în brațe. Îmi fac timp pentru familie. Eu am inventat în teatru, plecatul acasă după ce jucam în deplasare. Înainte se făceau cazări și la Pitești și la Ploiești. Eu am plecat prima dată de la Focșani pentru că năștea soția mea, iar impresarul a înțeles că se pot face economii. Plecam acasă spre București și de la Baia Mare sau de la Timișoara, dacă acolo era ultima seară de turneu. Lumea preferă să ajungă acasă. Dragostea pentru familie m-a făcut să circul mult între București și alte orașe din țară.
Nasul dumneavoastră poate fi considerat și blazonul lui Vasile Muraru. Considerați că v-a ajutat aspectul fizic în cariera de actor?
Vasile Muraru: Da, cred că da. La început eram complexat. Am jucat în 74 la Teatrul Tineretului, Romeo și Julieta, debutul regizoral a lui Silviu Purcărete, iar domnul Uritescu juca valetul Peter. Eu eram ajutorul valetului. Plecam prin deplasări în țară și stăteam în cameră cu domnul Uritescu și mi spunea ,,Muraru să nu fii supărat cu nasul ăsta al tău. Ai să ai și supărări, dar și multe bucurii o să-ți aducă“. Am vrut la un moment dat să-l operez.
Cea mai bună povață primită de la profesorii dumneavoastră este…?
Vasile Muraru: Cel mai bun sfat l-am primit de la Dem Rădulescu: „Pe scenă suntem artiști, când am ieșit din teatru suntem oameni“. Sunt care se dau păuni, dar suntem tot oameni obișnuiți.
