Ați studiat vioara, iar mai apoi pianul, ați fost cadru didactic și ați predat cu devotament muzica. Care a fost, pe scurt, parcursul dumneavostră până ați ajuns să lucrați la Televiziunea Română?
Până în clasa a VIII-a, am făcut vioara. Dar, câștigând olimpiada de matematică, profesoara m-a convins să las muzica pentru preocupări mai… exacte. Așa am dat examen de admitere la Liceul „Sf. Sava”, unde am făcut clasa de matematică. Dar în clasa a XII-a, după ce am cugetat cu mai multă maturitate asupra adevăratei mele vocații, am dat admitere la Conservator. Am absolvit ca șefă de promoție în 1976. Am făcut Facultatea de Compoziție-Muzicologie, părăsind ideea de a deveni violonistă, din cauza faptului că eram foarte emotivă. Am lucrat în învățământ 13 ani, mi-a plăcut să fiu profesoară. În 1981, am devenit chiar profesor emerit.
În anul 1985 m-am întâlnit întâmplător cu prietena mea și fostă colegă de facultate Angela Marinescu. Ea a reușit să mă convingă să colaborez la Radioteleviziunea Română la Redacția Muzicală, la Secția Muzică Populară. Când doamna Simona Patraulea din Televiziune a ieșit la pensie, s-a scos postul la concurs, m-am prezentat și am obținut postul nr. 65 de la Varietăți.
Cum s-a produs apropierea de folclor? Ați declarat că inițial, nu erați atrasă de muzica populară…
Așa este. Nu ascultam muzică populară pe vremea aceea, decât foarte rar. Le ascultasem până atunci doar pe Maria Tănase, Maria Lătărețu, Lucreția Ciobanu și Sofia Vicoveanca. Pe parcursul studenției, îmi plăcuseră orele de folclor, dar ce învățam noi era cu totul altceva decât muzica populară. Pentru noi, folclorul erau colindele cântate la geam, rapsozii satelor care cântau a capella. Am avut profesori excepționali: Harry Brauner, doamna Emilia Comișel. Când am ajuns să colaborez la Radio, șeful Secției, domnul Gruia Stoia, mi-a solicitat o cronică la un spectacol de folclor realizat de doamna Theodora Popescu. I-a plăcut ce am scris, mi-a spus că „am condei” și mi-a dat o altă cronică de făcut… Încă una și încă una, și știți cum se spune „foamea vine mâncând”… Așa am început să îndrăgesc muzica populară, căci ascultând-o, am învățat s-o cunosc.
Cum găsiti evoluția folclorului românesc în contextul actual și modern al muzicii din România?
Folclorul nu este static, este într-o permanentă schimbare. Marele savant Constantin Brăiloiu, părintele etnomuzicologiei românești, şi cei care au făcut parte din echipa de cercetători condusă de profesorul Dimitrie Gusti, renumitul sociolog, prezenţi în foarte multe zone folclorice ale ţării, au intuit încă de la începutul secolului XX pericolul ca aceste comori să se piardă odată cu trecerea generaţiilor. Chiar la momentul când aceşti mari cercetători se pronunţau despre consecinţele trecerii timpului, dispăruseră anumite obiceiuri populare. De aceea Constantin Brăiloiu statua faptul că una dintre metodele de cercetare trebuie să fie reconstituirea.
De-a lungul timpului, bineînţeles că s-au pierdut multe elemente identitare, fapt pentru care acum reconstituirea devine mai necesară ca oricând, mai ales că au apărut şi elemente ce au creat dislocări zonale. Gândiţi-vă că la noi, din 1928 a apărut radioul, iar lumea satului românesc a intrat în contact cu emisiunile acestuia. Radioul a influenţat întrucâtva mersul lucrurilor în mediul rural, cât şi la oraş. Astfel cântece dintr-o anumită zonă folclorică au fost preluate şi cântate, pentru ca apoi să fie asimilate şi transmise din generaţie în generație și în alte zone folclorice, chiar dacă structural, nu aparțineau acelor zone.
Un alt element care a influențat evoluția folclorului a fost și trecerea de la un regim politic la altul, de împingere a ţăranului spre zonele industriale, apoi reîntoarcerea ţăranului urbanizat în spaţiul rural care a suferit transformări majore în perioada comunistă, dar şi după 1989.
Cum spuneam, folclorul este în perpetuă mişcare. Nu este imuabil, el fiind în continuă creaţie. Însă, nu întotdeauna această evoluție a fost spre bine, îndepărtându-se de la filonul tradițional, de la formulele ritmico-melodice care definesc specificitatea zonelor etnofolclorice. Din păcate însă, în ultimii ani, gustul publicului s-a pervertit. Apariția atâtor subproducții au dus inevitabil la schimbarea scării de valori a iubitorilor muzicii populare. Astfel au ajuns să fie apreciate cântece de un gust îndoielnic și lăudați interpreți care nu fac altceva decât să deformeze percepția justă a discursului muzical respectiv.
Astăzi este greu să se mai păstreze nealterat filonul popular românesc, căci sunt foarte multe influenţe din afară care intervin şi modifică treptat, treptat, fondul tradiţional de elemente etnologice. Cu greu mai găsim astăzi chiar şi la sat oameni care să deţină informaţia pură despre ceea ce a însemnat cândva cultura populară, despre cântecele, jocurile, datinile şi obiceiurile românilor. Acei câţiva depozitari de comori, căci toate aceste creaţii orale sunt veritabile comori ale neamului nostru, sunt foarte puţini şi abia dacă-i mai ştie lumea.
Totuşi, în mai multe zone din ţară, se fac paşi în sensul revigorării tradiţiei populare. Unele centre judeţene de creaţie au iniţiat concursuri și festivaluri tocmai pentru a trezi interesul tinerilor pentru valorile naţionale. Dar până când nu se va face în mod instituţionalizat un program de păstrare şi transmitere către generaţia tânără a acestor valori nepreţuite, paşii vor fi foarte mici şi aproape insesizabili. Poate n-ar fi rău ca Ministerul Învăţământului să elaboreze o astfel de programă şcolară care să includă ore de cântec şi joc popular, precum şi de cultură tradiţională.
În ultima vreme apare tot mai des întrebarea: Muzica populară este un gen pe cale de dispariţie? Răspunsul nu-l putem da noi, cei care lucrăm în domeniu, ci marele public, cel care receptează, cântăreşte şi hotărăşte. Dar hotărârea lui depinde însă şi de noi, căci atâta vreme cât vom milita pentru valoare şi nu vom lăsa loc pentru proliferarea subproducţiilor, muzica populară de calitate va dăinui.
altă întrebare este: În ce măsură transformarea folclorului în spectacol a pervertit muzica ţărănească? Sau, mai bine-zis, în ce fel a schimbat-o? Se mai poate păstra autenticitatea şi la televizor? Valorificarea scenică a folclorului, elementele stilizatoare, au adus în atenţia cercetării o problematică complexă, ţinând de dinamica relaţiilor dintre autenticitate şi contrafacere, creaţie spontană şi scenariu, folclor şi nonfolclor. Utilizarea textelor şi melodiilor folclorice prin scenă şi mass-media s-a impus atenţiei folcloriştilor. Scoaterea folclorului din contextul său fenomenologic, din realitatea în care apare şi se desfăşoară, înseamnă intervenţie şi anularea pertinenţei criteriului de autenticitate. În limbajul uzual al criticii de specialitate s-au consacrat noţiunile de “folclor muzical” şi “muzică populară” pentru a opera o distincţie între ceea ce este considerat ca autentic tradiţional de origine ţărănească şi ceea ce ar reprezenta “folclorul de consum”. La prima vedere ar putea părea că transformarea folclorului în spectacol duce în mod inevitabil la degradarea artei noastre populare, pierzând acea notă de autenticitate, sobrietate, de punere în valoare a înaltului nivel artistic a patrimoniului artistic popular. Şi totuşi nu este decât parţial adevărat, căci urcarea cântecului şi jocului popular pe scenă, făcându-l astfel cunoscut milioanelor de spectatori şi telespectatori, are şi părţi bune. Rapsodul de odinioară a devenit astăzi interpret pe scenă, prezenţă reînnoitoare pentru arta muzicală a poporului. Se încearcă astfel conturarea atributelor muzicale ale diferitelor zone folclorice cu stilurile şi genurile lor, cu formaţiile vocale şi instrumentale care le reprezintă, cu interpreţi profesionalizaţi, unii dintre ei foarte aproape de matcă.
Înainte de 1989 în muzica populară s-a înregistrat o tendinţă de uniformizare a tuturor cântecelor. Unele genuri au fost marginalizate, fiind considerate depresive, demobilizatoare (Doina, Balada), altele au fost interzise fiind suspectate de misticism (Colindele şi Cântecele rituale). Aşa stând lucrurile, a proliferat în mod artificial cântecul de joc, adaptarea unor melodii din repertoriul instrumental dansant, a unor texte a căror calitate poetică era destul de precară. La mare preţ era aşa numitul folclor nou, ajungând chiar la cântece revoltătoare pe care din păcate mulţi dintre interpreţii noştri apreciaţi au acceptat sau poate au fost nevoiţi să le cânte. Este adevărat că, după 1989, acele texte penibile au fost îndepărtate cu rapiditate, dar au rămas totuşi destule improvizaţii convenţionale, neinspirate, purtând amprenta unor fabricaţii de duzină. Obiceiuri înscăunate, rutine, iluzii şi deziluzii. Cu timpul însă ar trebui făcută o operaţie de epurare.
Din nefericire kitsch-ul pândeşte la tot pasul, iar publicul nu mai poate discerne ce-i valoros şi ce nu, căci a fost agresat ani de zile cu producţii de nivel scăzut pe toate posturile care proliferează nonvaloarea numai pe motiv că este plătită şi trebuie difuzată. Apariţia atâtor posturi comerciale de Radio şi Televiziune, care trăiesc doar din publicitate şi care vânează audienţa cu orice preţ, a dus inevitabil la scăderea exigenţei în ceea ce priveşte calitatea emisiunilor de muzică populară, aducând prejudicii, incalculabile în timp, formării bunului gust.
Ce proiecte vă leagă de județul Neamț și cum vedeți tradițiile și folclorul din această zonă?
De județul Neamț mă leagă amintiri dragi. În anii studenției mergeam la Vacanțele Muzicale de la Piatra-Neamț în fiecare vară. Apoi, după ce am fost încadrată ca redactor principal la Radioteleviziunea Română, căci așa se numea pe atunci deoarece era o singură instituție, am fost invitată la câteva evenimente organizate de județul Neamț: Festivalul Internațional de Folclor „Ceahlăul”, la Festivalul Tradițiilor și Obiceiurilor de Iarnă și la alte evenimente. Am avut în emisiunile mele pe colindătorii din Borca, Tupilați și Vânători și pe membrii Ansamblului Folcloric „Floricică de la Munte”. De câțiva ani doamna Carmen Elena Nastasă, manager al Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”, m-a invitat ca președinte de juriu la Festivalul-Concurs Naţional de Muzică Populară pentru Copii şi Tineret „Florile Ceahlăului”, un veritabil regal al cântecului vocal și instrumental.
Gloria și eternitatea unui popor stau în cultura sa, ea reprezentând puterea spirituală care dă înălțare și veșnicie. Poporul român, de-a lungul istoriei sale zbuciumate, a dăinuit și va dăinui în veacuri prin sine și cultura sa, datinile și obiceiurile, portul, cântecul și jocul fiindu-i mereu alături și la bine și la rău, apărându-l întotdeauna în lupta sa eternă pentru existența națională în vatra străbună. De aici rezidă rolul acestei instituții, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”, care trebuie să prezinte, dar să și apere folclorul românesc născut pe aceste plaiuri mioritice hărăzite de Dumnezeu. Iar colectivul acestui for cultural, condus cu competență de doamna Carmen Elena Nastasă, reușește să-și facă datoria cu profesionalism, făcând cunoscute aceste valori de neprețuit, cântecele, jocurile, datinile și obiceiurile de pe aceste meleaguri încărcate de istorie și legendă, ducând mai departe o tradiție în care cultura rurală nu se pierde și nu se pervertește la impactul cu orașul și cu civilizația acestuia. Moștenirea culturală nu este vorbă-n vânt, ci o energie a însăși prezenței și continuității noastre.
Există o rețetă a succesului pentru un interpret de folclor?
Seniorii cântecului popular, acești interpreţi vocali şi instrumentişti ai atâtor piese cu valoare de patrimoniu în folclorul românesc, încununaţi în timp, cu aprecieri şi premii, lauri pe deplin meritaţi, au păstrat o interpretare nealterată a melosului românesc, au conferit totodată cântecului popular sensibilitate, forţă şi strălucire. De aceea suntem datori a le mulţumi interpreților din generația de aur a muzicii populare românești, cei care au ridicat folclorul românesc la mare cinste, făcând din el un instrument de afirmare a României în lume. Ei au cunoscut succesul. Oare a existat o rețetă? Eu cred că nu. Sau poate rețeta lor a cuprins dragoste de cântec, talent, disponibilităţi tehnice vocale excepţionale, muzicalitate, sensibilitate, seriozitate şi perseverenţă, disciplină, profunzime, tenacitate, muncă organizată și dăruire totală până la epuizare și încă multe asemenea lucruri. Pentru ei, definitorii au fost pasiunea cu care au lucrat, cu care s-au străduit să străbată acest drum al artei interpretative, felul de a înţelege, de a sensibiliza fiecare detaliu, cum să lucreze în amănunt, să însufleţească fiecare cântec. Ei au avut eleganţă și măiestrie. Și a mai fost ceva care i-a propulsat spre eternitate: faptul că ei n-au căutat succesul imediat, efemer, ci succesul adevărat, de durată, cel care le-a asigurat nemurire, căci ei au plecat, dar cântecele lor au rămas.
Din păcate, astăzi prea puțini interpreți își dau seama ce este cu adevărat important pentru ei și se lasă ademeniți de tentații minore, ocazionale, care le aduc succesul facil, efemer.
Ce este cu adevărat important pentru dumneavoastră?
Pentru mine, ca om, cea mai importantă este familia. Am căutat să-mi împart timpul şi energia între carieră şi familie. N-am reușit mereu căci, fiind un om superconştiincios, am alocat o mare parte din timp muncii din Televiziune și, uneori, am pus mai presus problemele de serviciu decât familia. Am beneficiat însă întotdeauna de înţelegerea soţului şi a celor trei copii ai mei, Dragoș, Victoria și Ștefan, dar și de ajutorul extrem de prețios al mamei mele.
Ca realizator de emisiuni, am căutat să repun muzica tradițională în drepturile ei firești, să-i fie recunoscută importanţa, atât pentru impactul ei în prezent, cât și pentru consecinţele pe termen lung. Acesta mi s-a părut un lucru extrem de important și necesar.
Am învățat că scopul vieţii este de fapt o viaţă cu scop. Iar scopul meu a fost să dau lumină, căci dacă dai lumină, primeşti lumină. Am învățat că un bun profesor este acela care, pe lângă inteligență, cultură, har, bunătate, are în vedere și pe acei care-i vor duce mai departe munca de o viață întreagă. Iar eu pot spune astăzi că am discipoli cu care mă mândresc.
Mulțumesc și sunt recunoscătoare pentru atât de multe lucruri extraordinare, atâtor oameni minunaţi: colegilor mei din Televiziunea Română, membrilor echipei mele, adevărați profesioniști. Apoi artiștilor, rapsozilor și ansamblurilor cu care am colaborat. Și nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare familiei mele pentru susținere, cu deosebire copiilor mei care m-au sprijinit cu înțelegere în truda mea pe care am pus-o în folosul celorlalți, închinată unui crez de-o viață.
Cu adevărat importantă pentru mine este imaginea mea. Shakespeare spunea că „bunul nume îl câștigi într-o viață și, dacă nu ești atent, îl poți pierde într-o clipă”.
Povața care v-a ghidat evoluția este …..
Având o educaţie sănătoasă de la părinţii mei care m-au crescut în respect pentru valorile morale, m-am străduit toată viaţa să fac numai lucruri bune. Am învățat de la mama mea că răspunsul blând înlătură mânia și dacă faci bine, bine găseşti. Iar principiul meu călăuzitor în viață a fost și este: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!” Urmând această povaţă, n-am făcut rău niciodată nimănui, iar cel mai bun prieten al meu a fost întotdeauna adevărul. Tot mama m-a povățuit să văd viaţa prin ochii sufletului şi să privesc omul dincolo de trup, direct în suflet. Și mi-a spus să nu-mi fie teamă de nimeni şi de nimic, decât de Dumnezeu.
Mi-am dorit întotdeauna foarte mult, căci am reţinut o povaţă pe care mi-a dat-o un alt mentor al meu, doamna prof. univ. Gabriela Munteanu, care spunea aşa: ”Dacă te vei mulţumi cu puţin, de puţin vei avea parte”.
