Muzica primitivă are caracter oral, colectiv, anonim, sincretic şi utilitar. Ritmul este primul element de limbaj muzical, iar melodia are la bază moduri de 2,5 sunete. Timbrul este reprezentat de vocea umană, percuţie (prin lovirea pietrelor), instrumente rudimentare de suflat şi coarde.
Muzica în antichitate se caracterizează prin oralitate dar şi prin scrieri muzicale. Se cântă colectiv, dar apar şi muzicieni specialişti. În această perioadă, muzica este încă anonimă, deşi încep să apară şi nume, reprezentanţi. În cea mai mare parte a ei, muzica în perioada antică este sincretică, având caracter utilitar, dar şi estetic.
Teoria muzicii evoluează, iar melodia bazată pe moduri devine mai importantă decât ritmul. Ritmica este mai diversă şi se manifestă în dans, bucurie şi în imn funebru. Ca noutate, apare măsura și timbrele se diversifică: instrumente cu coarde (lira, harpa), de suflat şi percuţie.
Apare o nouă ramură, ethosul muzical, care priveşte comportamentul uman în relaţia cu muzica. Acesta conduce la desfăşurarea spectacolelor de teatru, muzică şi dans cu număr mare de artişti şi cu auditoriu distribuit în amfiteatre.
Muzica antică greacă nu mai are caracter utilitar, ci este pur estetică şi sincretică. Se dezvoltă teatrul antic, cu cele două forme: tragedia şi comedia. Spectacolele sunt grandioase, cu muzică bogat reprezentată, cu decoruri, măşti, costume şi personaje.
Melodica se bazează pe un sistem modal bine fundamentat, iar melodia greacă exprimă, după scop: depresia, bucuria, exuberanţa, pasiunea.
Acum se dezvoltă intens trei teorii: ethos, pe care deja l-am menţionat; katharsis, adică muzică purificatoare, plină de măreţie; mymesis, care porneşte de la imitarea naturii.
În Evul mediu, reprezentativă este monodia. Muzica desenată cu neume (note medievale) se execută în ceremoniile religioase ortodoxe şi catolice. Linia melodică consta dintr-o singură voce şi era intonată firav de un cântăreţ sau de un grup, fie pe un singur sunet cu scurte formule melodice, fie prin cântec propriu-zis, bogat în melisme.
Cântările liturgice ortodoxe au fost organizate în secolul al VIII-lea, de Sfântul Ioan Damaschin în cartea numită Octoih.
Cântările liturgice catolice au primit denumirea de cântări gregoriene, numite aşa după Papa Grigore I.
Existau şi cântece lumeşti, mai puţin severe, fremătătoare şi generoase.
Notaţia muzicală este exactă acum. Se încheagă portative, apar notele muzicale cu înlănţuiri şi durate diferite reprezentând notaţia muzicală modernă de astăzi, datorată călugărului benedictin Guido d’Arezzo. Continuă să fie utilizate şi neumele.
Muzica medievală polifonică s-a dezvoltat exclusiv în Vestul Europei şi s-a manifestat prin două forme: religioasă şi populară.
La psalmodia în unison a corului gregorian se alătură o a doua voce. Deci, muzica poate fi acum concepută, redată şi percepută pe câteva planuri concomitent.
Cântăreţii muzicii de curte se numeau: trubaduri, troveri, minnesängeri.
Dintre genurile muzicale, le amintim pe cele lirice, epice, dramatice şi dansurile.
Numim şi câţiva compozitori: Guillaume de Machaut, John Dunstable, Perotinus Magister, Leonel Power, Moniot d’Arras, Gilles Binchois.
Autor articol: Prof. Daniela IACOB
