O altă încercare a comediei latine de a se regenera, compensând astfel golul produs prin eșecul palliataelor, a format-o readucerea în actualitate, bineînțeles cu modificări adaptate la scara vremii, a vechilor comedii populare numite atellane.
Întâia oară, întâlnim atellanele în vechiul teatru italic. Împrumutându-le, romanii le-au păstrat denumirea originală, de fabulae atellanae. Această denumire se trăgea de la Atella, oraș al oscilor, din regiunea Campania. Atellanele erau niște farse sau comedii bufe, de tip rustic, pe care oscii le reprezentau în teatre de piatră, încă dintr-o epocă în care romanii aproape nici nu se gândeau că s-ar putea înălța, fie și scene de lemn, în incintele circurilor.
De multe ori, atellanele aduceau pe scenă subiecte improvizate. Dialogurile erau lăsate pe seama actorilor, depinzând, așadar, de verva, de fantezia și de ingeniozitatea acestora. Personajele erau convenționale. În rândurile lor puteau fi numărate diferite tipuri grotești, culese din toate straturile societății. Luate în general, aceste producții aveau asemănări vizibile cu dramele satirice grecești.
Oarecum, personajele se juxtapuneau. Ceea ce erau Satirii, Panii sau Silenii în comediile grecești, aici, în aceste comedii italice, erau aparițiile purtând numele de Maccus, Bucco, Pappus, Dorsellus, Panniculus ș.a.
Încetățenirea la Roma a comediilor atellane s-a făcut în etape. Prima, caracterizată prin comedii atellane improvizate sau semiimprovizate, a durat de la introducerea la Roma (se crede, curând după întemeierea cetății) până în epoca lui Pomponius din Bolonia și a lui Sylla (sec. al II-lea î.H.). De la început, aceste comedii s-au bucurat de o primire favorabilă din partea tineretului roman. Acesta nu putea să concureze la jocurile scenice obișnuite, întrucât erau socotite ca infamante, bune numai pentru histrioni. În ce privește însă comediile atellane, situația era alta. Tineretul roman și-a impus să organizeze asemenea reprezentații doar pentru el, ferindu-le astfel de atingerea histrionilor. Faptul i-a interesat pe acești tineri cu atât mai mult, cu cât jargonul osc, în care, la început, trebuiau rostite comediile atellane, le dădea o anume libertate a cuvântului, pe care deocamdată limba oficială a cetății nu le-ar fi putut-o îngădui. În general, piesele din această perioadă zugrăveau moravuri rustice din ținuturile Campaniei.
A doua etapă, care a durat până în anii consulatului lui Iuliu Cezar, este socotită drept cea mai importantă din toate. Comediile atellane, ieșind din faza improvizărilor, dispun acum de texte scrise. Cadrul lor s-a lărgit, subiectele sunt mai variate, acțiunea și ea este ceva mai susținută. Existau și piese cu subiecte inspirate din istorie, ca de pildă „Astreea” și „Agamemnon” presupus, atribuite lui Pomponius.
Tot în această etapă, mai pot fi citați și autorii: Quintus Novius, Afranius, Titinius, Fabius Dorsennus, Mummius etc. Cel mai fecund – se crede – a fost Quintus Novius, din a cărui operă s-au mai putut păstra câteva fragmente. Se spune că ar fi scris cincizeci de comedii.
O ultimă etapă s-a dezvoltat la epoca imperială, când, de asemenea, se pare că atellanele au fost pe gustul publicului și s-au bucurat de o întinsă popularitate.
Comediile atellane ar putea fi socotite drept o reacțiune a spiritului italic contra mulțimii de importuri grecești la Roma. Cu toate acestea, ele n-au putut evita în întregime influența teatrului grec. Analogiile lor cu drama satirică greacă erau numeroase și, desigur, nu printr-o simplă întâmplare. Atellanele erau jucate după piesele serioase, pentru ca, prin nota lor veselă, să alunge ceva din impresia sumbră lăsată în sufletele spectatorilor de către celelalte.
Comediile atellane puneau în scenă subiecte variate. Câteodată, cinismul și pornirea lor spre obscenitate aproape că nu cunoșteau margini. Se complăceau, de pildă, să ia în derâdere teatrul mai serios și pe actorii de mai mare autoritate care îl slujeau. Își făceau o bucurie din a ataca legende și superstiții naționale ale Latiumului, înfățișându-le personajele sub aspecte grotești. Principala lor aplecare stă în zugrăvirea moravurilor populare.
Cu aerul că satirizează magistrați din Campania sau din Galia, comediile atellane puneau de fapt în cauză viața romană și pe demnitarii acesteia. Stratagema era binevenită, altminteri, cenzura de stat le-ar fi interzis manifestarea. Mai conta și faptul că atellanele nu erau jucate de către histrioni, ci de către tineri amatori de bună condiție socială.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
