Era începutul lunii februarie. Capitala Lombardiei era în pline pregătiri pentru Săptămâna Modei, eveniment ce urma să înceapă în mai puțin de o lună. De când am ales să urmez această carieră, acum 15 ani, nu am mai întâmpinat o asemenea lipsă de creativitate, de idei inovatoare. Întotdeauna, înainte de fiecare prezentare, aveam deja pregătite noi colecții spectaculoase, ce au oferit podiumurilor din întreaga lume și revistelor de specialitate o expresivitate aparte, astfel primind aprecierea și recunoașterea mult dorită de orice creator de modă.
Însă, acele momente au rămas doar amintirile la care mă întorceam atunci când presiunea realității mă demoraliza. Imobilul meu cochet din Porta Romana era plin de schițe rupte, mototolite și aruncate, materiale și accesorii împrăștiate peste tot, manechine de croitorie lipsite de orice pată de culoare – un atelier demn de un artist ajuns în pragul disperării…
Într-un final, decid să plec. Trăiam visul milanez, însă nu îmi mai găseam locul în acest oraș atât de vibrant, motiv pentru care am ales liniștea de pe malul mării, în localitatea Gaeta. Cinci ore cu trenul prins dis-de-dimineață, cincizeci de file citite dintr-o carte numai cu privirea, căci mintea mea era de mult timp cufundată în cinci sute de gânduri pesimiste și speranțe deșarte. Acest episod melancolic a luat sfârșit în momentul în care, ajungând în orășelul meu natal, simțeam cum razele blânde ale soarelui îmi încălzeau mâinile atât de reci și parcă ofereau o strălucire ochilor mei obosiți, dar în același timp încântați de peisajul sublim al mării Tireniene. M-am plimbat ore în șir pe străduțele înguste pline de magazine locale, mici restaurante și terase, inclusiv pe lângă târgul de antichități și suveniruri artizanale, a căror autenticitate a reprezentat sursa de inspirație pentru prima rochie croită.
Negura nopții m-a surprins stând singură într-un loc înconjurat de natură și de zgomotul valurilor agitate, de unde puteam observa luminile ce învăluiau întregul oraș. În urma plimbărilor zadarnice m-am îndreptat dezamăgită spre locuința modestă numită cândva ,,acasă”. Deși nu mai era locuită de trei ani, cheia de la intrare era încă ascunsă sub preș. Am intrat în încăperile neschimbate, m-am așezat într-un fotoliu și am început să privesc îngândurată dulapul gol din fața mea. Știam… a venit momentul de care mă temeam cel mai tare – retragerea. Un artist fără viziune, fără un mesaj pe care dorește să-l transmită, nu mai poate face parte din această industrie aflată într-o continuă schimbare, fiind asemenea unei stele căzătoare ce își încheie etapa de strălucire.
În acele momente, lacrimile și regretele erau de prisos, motiv pentru care, încercând să-mi revin în fire, am hotărât să aștern pe hârtie un plan pentru lunile următoare, implicit pentru sfârșitul carierei în care îmi regăseam fericirea. Căutând un instrument de scris, răscoleam sertarele acelui dulap, până când am găsit un obiect ce mi-a stârnit, pe neașteptate, curiozitatea. Nu era un stilou, niciun creion, ci jurnalul meu din adolescență, pe care am început să-l răsfoiesc, uitând de scopul inițial și de noțiunea timpului. Cu fiecare pagină îmi aminteam de tânăra care avea, pe cât de multe visuri, pe atât de multe lipsuri… Fata care a plecat dintr-o provincie italiană îndepărtată și a ajuns în metropola milaneză numai cu o geantă cu câteva haine și o mașină de cusut veche.
Stăpânirea de sine a cedat în fața emoțiilor ce deveneau copleșitoare, astfel încât nostalgia acelor vremuri și-a pus amprenta asupra conștiinței mele. Atunci am realizat că parcursul meu nu trebuia să se sfârșească atât de repede. Oamenii mă cunoșteau drept o creatoare de modă de succes, perfecționistă, exigentă, al cărei rafinament era regăsit în toate articolele de îmbrăcăminte purtate de celebrități și apreciate de publicul larg, inclusiv de critici. În realitate, numele de Giulia Moretti i-a aparținut, la început, unei simple fete ce muncea din greu într-o fabrică de textile, iar seara, întorcându-se în locuința din suburbie, unde era găzduită, continua să deseneze rochii și să spere la un viitor mai bun.
Ghidată de impuls, m-am ridicat de pe podea și cu un entuziasm neobișnuit temperamentului meu mi-am recuperat caietul de schițe. Trebuia să transmit mai departe povestea acestei fete care s-a străduit din răsputeri să persevereze într-un domeniu pe care îl îndrăgea, fiind conștientă că șansele de reușită erau minimale. Datorită acesteia exist eu – cea din prezent – și pot începe să creez o nouă colecție, în timp ce zorii zilei, însoțiți de fulgii de nea ce se rătăcesc prin văzduh, înfrumusețează vederea de la fereastra mea. Creionul alunecă pe foaie din ce în ce mai rapid, iar ideile năvălesc în mintea mea și așteaptă să fie transpuse pe hârtie.
E o nouă zi, o nouă speranță, o nouă bucurie…
Autor articol:
Ana-Miruna HUȚU-AILOAE
Clasa a X-a E, Colegiul Național „Petru Rareș” Piatra-Neamţ
