Istoria artelor – Teatru: Forme ale comediei latine

Comedia togata

Comedia cuprinsă sub această denumire face parte din încercările latine, în secolele II şi I î.H., de a se găsi o formulă nouă, regeneratoare, capabilă să umple golurile create prin declinul pieselor palliata, formă a comediei latine despre care ați putut citi în numerele anterioare ale publicației noastre.

Ca trăsătură principală, comediile togata îşi propuneau să aducă în scenă situaţii şi personaje romane. Înţelesul acestei încercări era unul realist. În ipoteza c-ar fi reuşit, comedia latină ar fi devenit mai familiară, mai apropiată de viaţa locală, mai puţin imitativă şi tributară unor modele străine.

Ca reprezentanți mai de seamă ai acestei încercări, amintim trei nume de autori comici: Titinius, contemporan cu Terenţiu; Atta, despre care se ştie doar că a murit în anul 77 şi Afranius.

Titinius a trăit în secolul al II-lea î.H. Fragmentele care s-au mai putut transmite din opera sa în zilele noastre sunt puţin interesante.

Nici din opera lui Afranius nu s-a păstrat mai mult. În schimb, avem despre el referinţe mai numeroase. Comentatorii vechi îl comparau cu Menandru şi priveau opera lui comică în mod elogios. Se crede că a scris un număr apreciabil de comedii, cu subiecte din moravurile lumii romane, adică de tip togata. În unele dintre acestea introducea personaje şi scene din clasele inferioare (comediae tabernariae). Piesele s-au jucat până în epoca imperiului, ceea ce ne dă o dovadă de popularitatea lor. Contribuie la aceasta şi stilul lor, cel puţin aşa rezultă din unele mărturii ale lui Cicero.

Subiectele comediilor togata, atât cât se poate concluziona din fragmentele rămase, puneau în scenă aspecte ale moravurilor societății romane. Astfel în piesa intitulată „Fullonia”, Titinius îi purta pe spectatori în lumea piuarilor şi călcătorilor de meserie, descriindu-le deprinderile şi ticurile lor profesionale. În „Gemina”, acelaşi autor aducea în scenă o femeie amarnică, maniacă a scuturatului, gata în orice moment să-şi dojenească slugile, atât de autoritară cu soţul ei, încât acesta nu putea face nici un pas fără s-o încunoştinţeze sau să-i ceară încuviinţarea.

Comediile „Psaltria” şi „Quintus” luau în râs vorba stâlcită a străinilor sau a provincialilor greci, care încercau să impresioneze dialectal, dar, fără să cunoască limba latină, eșuau și deveneau temă de batjocură.

„Aquae Caldae”, comedia atribuită lui Atta, îşi culegea materialul de observaţie din viaţa elegantă a celor bogaţi aflați în staţiunile balneare.

„Divortium”, comedia lui Afranius, mai substanţială decât altele în ceea ce priveşte puterea de observare și descriere a moravurilor, făcea spectatorilor cunoştinţă cu tatăl de familie care, din zgârcenie, prefera să împiedice căsătoria fiicei sale decât să plătească zestrea promisă.

Dintre autorii citaţi, desigur, cel mai complex, cel mai interesant, a fost Afranius. Aşa cum singur a recunoscut în prologul comediei „Compitalia”, el a împrumutat, pe lângă Menandru, şi din autorii latini, mai cu seamă din Terenţiu, despre care socotea că e spiritual în tot ce a scris. Comediile sale au un fond moral, putând fi tradus în aprecieri de ordin general, vecine ca înţeles şi ca formulare cu maximele şi sentinţele. De exemplu: „copiii nu fac prea mare caz de viaţa părinţilor, când aceştia vor să fie mai degrabă temuţi decât respectaţi”; „doar înţelepţii ştiu să iubească; ceilalţi nu fac decât să râvnească la aceasta”; „tinereţea, frumuseţea, buna cuviinţă – acestea formează adevăratele încântări. E zadarnic ca bătrâneţea să încerce a folosi vreun filtru”.

Uneori, aceste aprecieri de ordin moral reflectă, pe lângă înţelepciune, şi delicateţe de suflet: „totul e ca puţin să şi suferi, indiferent pentru care motiv”; „dacă i-a fost ruşine, atunci e salvat”.

Încercarea comediilor togata de a constitui în lumea latină un repertoriu naţional n-a dus la rezultate. Motivul principal este legat nu atât în lipsa de talent a scriitorilor, cât de lipsa lor de îndrăzneală. Ei n-au avut tăria să se despartă de severitatea procedeelor din palliata. Togatele au rămas mereu în umbra lui Terenţiu, după cum acesta, la rândul său, a rămas tributar grecilor de-a lungul întregii lui creaţii.

Faptul că aceste comedii aveau titluri latineşti, că aduceau pe scenă o seamă de situaţii locale sau că personajele purtau costume romane, nu era suficient pentru a se aduce la lumină o creaţie naţională. Ar mai fi trebuit ceva: un fond nou, capabil ca în unghiurile lui de înţelegere să cuprindă o viziune originală asupra vieţii, nu una împrumutată. Or, aceasta nu s-a produs. Masa mare a poporului latin ar fi dorit altceva. Fineţea, rafinamentele, politeţea şi chiar arta subiectelor străine, toate acestea n-au cucerit-o. Epilogul unei asemenea situaţii nu putea fi decât unul singur: curând, comediile togata aveau să treacă şi ele în uitare, pe acelaşi drum cu comediile palliata.