În țara ara Românească și Moldova, au venit sași și unguri de peste Carpați, aparent din inițiativă proprie, atrași de noi posibilități de negoț. Așa au apărut de pildă Câmpulung în Țara Românească și Baia în Moldova, imediat populate și de români, bineînțeles, dar organizarea la origine a fost săsească. Aveau în frunte un fel de primar, staroste, care multă vreme a fost cu rândul sas, ungur și român. Dăinuie și azi biserici catolice clădite pe vremea aceea. Prin urmare, n-am fost departe de a avea și în Țara Românească și Moldova, ca în Ardeal, o burghezie de origine săsească.
Astfel, orașele s-au născut de-a lungul drumurilor comerciale care străbăteau țara noastră, de la Dunăre și Marea Neagră către Ungaria și Polonia, și mai departe către Europa Centrală și Apuseană.
De asemenea, se nășteau târguri pentru schimburile interne, pe măsură ce creștea populația și se populau regiunile mai pustii din Sud-Estul ambelor țări române. Orașele noastre începuseră să prospere, iar voievozii, la început, au fost bogați, până când turcii ne-au luat porturile de la Dunăre și Marea Neagră, precum Cetatea Albă.
Drumurile comerciale dintre Asia și Europa apuseană treceau pe la noi pentru că, de când arabii cuceriseră, în veacul al VIII-lea, tot litoralul sudic al Mediteranei (mai cu seamă, când vor ocupa turcii și jumătatea răsăriteană a litoralului nordic, distrugând imperiul bizantin), comerțul pe mare, în Mediterana, devenise prea riscant. Se foloseau, deci, și drumuri pe uscat și pe râuri, de la porturile Mării Negre până în Europa Centrală – marile escale fiind, în Transilvania, Brașov și Sibiu, iar în Polonia, Lvov.
Traficul direct pe mare, între Arabia, Persia, India și Occident nu se va relua, treptat, decât în veacul al XVI-lea, după ce portughezii vor fi descoperit și exploatat ruta oceanică, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranțe (îndrăzneață aventură de a căuta noi drumuri maritime spre Orient va duce și la descoperirea Americii de către Columb).
Și ce bunuri atât de prețioase se puteau schimba la asemenea distanțe? Apusenii căutau în Orient mai cu seamă mătăsuri, pietre scumpe și mirodenii, în primul rând piper, care era atât de căutat în lumea feudală, încât a ajuns la un moment dat o adevărată monedă de schimb: atâția stânjeni de stofa pe atâtea dramuri sau ocale de piper!… Țările apusene, Anglia, Flandra, Franța, Germania, Italia, exportau pânzeturi, scule, arme etc.
Când vor veni turcii, vistieria țării noastre va sărăci, pentru că nu se va mai putea lua vamă de la marele tranzit de bunuri prin țările române. Și atunci vor decădea și orașele noastre care trăiau pe seama acestui comerț intercontinental din epoca feudală.
Remarcă despre regimul feudal
E momentul să fac o observație cu caracter general, la care țin. Ați citit prin cărțile noastre de istorie românească sau ați auzit mereu vorbindu-se despre epoca feudală, despre regimul feudal. Trebuie să cunoaștem bine sensul cuvintelor, să nu le folosim cu înțelesuri aproximative sau cu iz politic. În ultima vreme, bunăoară, când se spune la noi „epoca feudală“, se vorbește de fapt despre regimul boieresc care a existat până în plin veac al XlX-lea. Este un abuz de limbaj. Sistemul feudal a fost un regim politic care s-a născut în Franța pe vremea urmașilor lui Carol cel Mare (ziși Carolingienii), în secolele al IX-lea și al X-lea, în timpul neîncetatelor incursiuni, mai întâi arabe (sarazine) la Sud, apoi normande (vikingi) la Nord, când puterea regelui, care nu-și mai putea apăra supușii, s-a fărâmițat, el cedând o parte din puterea politică și militară, ba chiar și din cea financiară și judiciară, unor șefi locali cum erau, de pildă, ducele Bretaniei, ducele Burgundiei, contele de Toulouse etc. Avem de-a face de atunci în Franța cu o organizare piramidală în care unitatea statală practic a pierit sau e prea firavă: atașamentul față de un om, unsul lui Dumnezeu, regele. Nu mai rămâne decât legătura de jurământ a feudalului (vasalului) către suzeran (atenție la deosebirea între „suveran“ și suzeran. Acest sistem nu a existat la noi, adică boierii mari, chiar marele-ban al Craiovei, nu au fost niciodată supuși care și-ar fi moștenit funcția, cu dreptul de a strânge impozitele și de a împărți dreptatea pe moșiile lor. Foarte rar a dat voievodul român pentru o vreme asemenea drepturi unui boier de-ai lui sau unei mănăstiri pe care a vrut s-o cinstească în mod deosebit; s-a calculat că asemenea privilegii n-au depășit niciodată cam 20% din întinderea țării.
Apoi, chiar titlul celui mai mare boier din țară, banul Craiovei, nu a fost niciodată ereditar. Nu se moșteneau titlul și dregătoria din tată în fiu. O singură dată, în veacul al XV-lea și la începutul celui de al XVI-lea – și încă nu neîntrerupt -, au fost trei generații de mari bani din aceeași familie care au rămas cunoscuți sub numele de „boierii Craiovești“. E incorect să vorbim de regim feudal la noi, dacă luăm cuvântul feudal în sensul strict pe care l-a avut în Occident.
Despre regimul feudal din Occident și realitatea din Țările Române
Spre deosebire de Occident, unde titlurile nobiliare ori domnia erau ereditare, în țările române a existat un sistem preluat de la bulgari și de la Bizanț – o boierime foarte puternică, moștenindu-și apartenența de clasă, dar care n-a format niciodată acel sistem piramidal în care vasalul primește drepturi regaliene, adică dreptul de a culege impozite, de a împărți dreptatea pe pământul lui și de a păstra această autoritate din tată în fiu. Dacă am participat la sistemul feudal, această expresie trebuie privită în sensul mult mai larg legat de faptul că voievozii noștri au fost, intermitent, vasalii regelui Ungariei sau ai regelui Poloniei, integrându-se astfel în lumea feudală de tip occidental. Dar, în interior, n-am avut un regim feudal.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
