Valea Bistriței este zona cu cele mai numeroase monumente, căreia doar constelația cunoscutelor mănăstiri de la Târgu-Neamț îi poate reclama supremația. La distanțe relativ mici se succed așezăminte cu un bogat trecut istoric, multe dintre ele ctitorii domnești, alături de construcții modeste, rod al unor strădanii de obște, care nu copleșesc prin monumentalitate dar încântă prin simetrie și un dezvoltat simț al proporțiilor.
Ansamblul Mănăstirii Bistrița
Între vetrele de credință ortodoxă și de cultură românească care înnobilează trecutul acestei țări, Mănăstirea Bistrița ocupă un loc deosebit, numărându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale. Aici sunt adăpostite oseminte domnești precum și fapte de neuitat din istoria și viața spirituală a poporului nostru.
Situată la aproximativ 8 kilometri de limita vestică a orașului Piatra-Neamț, Mănăstirea Bistrița a dăinuit timp de peste șase veacuri la adăpostul culmilor împădurite care o înconjoară, înfruntând – ca toate lăcașurile noastre de credință și cultură – năpraznicile încercări ale istoriei.
După tradiție, începuturile obștei monahale din Bistrița moldavă s-ar situa în timpul domniei lui Petru I Mușat, la asfințit de secol XIV, când s-a ridicat aici o modestă bisericuță de lemn, prin osteneala ieromonahului Pafnutie. În locul acesteia, Alexandru cel Bun a zidit – în 1402 – o frumoasă biserică de piatră, de peste 30 m lungime, cu pronaos, gropniță, naos și altar, pentru a le fi loc de veșnică odihnă lui și familiei sale.
Actul fondator al lui Alexandru cel Bun nu a fost deloc întâmplător, înscriindu-se pe linia preocupărilor acestuia de consolidare a bisericii ortodoxe, pentru a o transforma într-un adevărat stâlp de susținere a edificiului tânărului stat feudal independent. Că Mănăstirea Bistrița ocupa un loc important în sistemul religios și instituțional creat de Alexandru cel Bun o dovedește și actul din 7 ianuarie 1407, emis de Mitropolitul Iosif Mușat – cu acordul voievodului – prin care acest lăcaș era pus pe picior de egalitate cu Mănăstirea Neamț, stabilindu-se o conducere comună a acestor două așezăminte, în persoana preotului chir Domentian: „Prea Sfințitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunăvoința lui Dumnezeu și a Preacuratei lui Maici și a sfintei Lui Înălțări, mănăstirea vlădiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Țării Moldovei, și am dat această mănăstire mai înainte zisă popii chir Domentian, de asemenea și mănăstirea Uspeniei (Adormirea) Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea de la Bistrița, ca să fie aceste mănăstiri nedespărțite una de alta, pentru că sunt amândouă ale vlădiciei mele…”.
Incinta mănăstirii are o formă cvasipătrată, fiind protejată de ziduri puternice de piatră, cu o înălțime inițială de aproximativ 4 metri, prevăzute cu metereze și drum de strajă ce se desfășoară pe toată lungimea lor. Intrarea principală e situată pe latura sudică și este arcuită sub un turn cu trei nivele: o încăpere cu boltă semicirculară, sprijinită pe două arce în ogivă la parter, un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae la primul etaj și o cameră la etajul superior, destinată probabil corpului de gardă ce străjuia accesul în mănăstire. Paraclisul nu este pictat și se pare că nici nu a avut zugrăveli anterioare, întreaga atmosferă interioară fiind creată de un frumos iconostas din secolul al XVIII-lea.
Atât zidul de incintă cât și turnul de la intrare se datoresc lui Petru Rareș (în perioada 1541-1546), construcțiile similare din vremea lui Alexandru cel Bun, ale căror substrucții au fost descoperite cu prilejul cercetărilor arheologice din 1972-1977, fiind distruse de tunurile lui Soliman Magnificul, în 1538. Zidul de incintă a mai fost reparat și consolidat în 1777, de fața sa interioară sprijinindu-se vechile chilii, după cum dovedesc urmele de tencuială păstrate pe latura nordică. Arhondaricul, vechea stăreție și celelalte anexe care urmează linia împrejmuirii nu prezintă caracteristici arhitecturale deosebite, cu excepția noilor chilii din partea sud-estică a incintei, construite după modelul tipic al caselor țărănești de pe Valea Bistriței.
În partea de miazănoapte a incintei se află turnul-clopotniță, zidit de Ștefan cel Mare în 1498, după victoria de la Codrii Cosminului, obținută asupra regelui polon Ioan Albert. Comunicația dintre cele trei nivele ale turnului (parter, paraclis și camera clopotelor) se asigură atât prin clădirea anexă, cât și printr-o scară exterioară, fiecare etaj având propria sa intrare.
Cele două ferestre mici ale primului etaj au ancadrament de piatră ornat cu baghete încrucișate, în timp ce deschiderile mari de la camera clopotelor sunt împodobite cu muluri arcuite, deasupra cărora se află patru ocnițe oarbe.
La primul etaj al clopotniței este amenajat paraclisul menționat în pisania votivă: o încăpere boltită cu o calotă sferică, sprijinită pe patru arce în consolă și care comunică spre apus cu anexa atribuită lui Petru Rareș. Același sistem de boltire s-a folosit și la nivelul următor, unde s-a mai păstrat, printre altele, un clopot turnat la Liov, pe care s-a făcut următoarea mențiune: „Leopoli anno Domini M.CCCC.L.XXXX”. Clopotul este deci dăruit în 1490 de Ștefan cel Mare și reține atenția atât prin execuție cât și prin inscripția sa în limba latină, scrisă cu foarte elegante majuscule gotice.
Lângă prima reședință voievodală, Alexandru cel Bun a construit ulterior o nouă casă domnească, la dimensiuni sporite (9×25 m), cu etaj și două pivnițe încăpătoare. Este de presupus că acest edificiu s-a ridicat spre sfârșitul domniei voievodului (1432), care nu a mai avut timp să realizeze noi picturi interioare. Acest lucru îl va înfăptui Petru Rareș care, în a doua domnie a sa, restaurează reședința străbunului său și îi acoperă pereții cu o frumoasă pictură.
De cealaltă parte a laturii vestice a incintei, în colțul sud-vestic și în imediata apropiere a turnului de intrare, s-a păstrat o clădire de piatră din secolul al XVI-lea, intrată în tradiție sub numele de „Școala Domnească”. Ea s-a zidit tot cu prilejul lucrărilor de reînnoire inițiate de Petru Rareș și a găzduit o fecundă școală de dieci, copiști, cântăreți și preoți, la care predau cunoscuți călugări-cărturari. Școala a funcționat până în veacul trecut, când au apărut școlile parohiale și când unica încăpere existentă aici a fost compartimentată în chilii.
Alături de Slatina, biserica de la Bistrița constituie cea mai mare și impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu. Ca plan și dimensiuni se apropie foarte mult de Probota lui Petru Rareș, având între naos și pronaos încăperea gropniței și o singură turlă deasupra încăperii principale. Absidele laterale, ca și cea a altarului, au formă poligonală, cu câte cinci și respectiv nouă fețe, acoperite cu firide alungite. Câte o pereche de puternice contraforturi sprijină colțurile fațadei vestice, arcul transversal al pronaosului și segmentele din dreapta și din stânga absidelor laterale, un singur contrafort aflându-se în axul altarului.
Portalul monumental de la intrarea în pronaos este asemănător celui de la intrarea principală a bisericii „Sfântul Ioan” din Piatra-Neamț: o succesiune de muluri ieșite din baze bogat ornamentate, care se întretaie în arc frânt, suprafața timpanului fiind acoperită cu loburi gotice dispuse treflat sau în rozetă. Aceleași calote sferice le întâlnim și în sistemul de boltire al pronaosului, cu deosebirea că pentru sprijinirea lor se folosesc aici și arcele suprapuse, iar calotele sunt separate de un arc transversal de zid, susținut de doi pilaștri de piatră.
Spre sud-est se află mormântul lui Ivașcu Golescu, mare vornic din Țara Românească, pretendent la tronul lui Petru Cercel, mort în pribegie la 20 decembrie 1584, în timp ce venea în Moldova la chemarea lui Petru Șchiopul. La nord-est se află mormântul atribuit cronicarului Grigore Ureche, așezat pentru veșnică odihnă în 1647.
Ușa de trecere în camera mormintelor are un chenar simplu de piatră fără baze ornamentate, împodobit doar cu două baghete din care se desfac ramuri secundare la colțuri. Gropnița, boltită cu un semicilindru transversal, adăpostește cele mai importante morminte, constituind necropola domnească.
Într-o nișă nordică, sub o lespede artistic lucrată, se află mormântul Doamnei Ana (Neacșa), prima soție a lui Alexandru cel Bun, mormânt îngrijit de Ștefan cel Mare, după cum rezultă din inscripția pietrei funerare: „Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am înfrumusețat acest mormânt doamnei Ana, doamna lui Alexandru Voievod, mama lui Ilie Voievod, care s-a strămutat la veșnicele lăcașe în anul 6926 (1418), luna noiembrie 2, în timpul egumenului popa Gigorie”16.
Probabil că tot astfel a procedat Ștefan cel Mare și cu mormântul lui Alexandru cel Bun, identificat lângă cel al soției sale prin sondajul arheologic din 1932. Din păcate, mormântul a fost deranjat fie de lucrările din timpul lui Alexandru Lăpușneanu, fie după aceea, aflându-se doar resturi din mantia și din coșciugul voievodului.
În afara acestor morminte, necropola domnească de la Bistrița mai cuprinde – pe latura sa de miazăzi – groapa lui Alexăndrel, primul dintre fiii lui Ștefan cel Mare, depus aici în 1494, și lespedea frumos împodobită a Doamnei Maria, soția lui Ștefan Lăcustă, care a trecut în lumea celor drepți la 31 iulie 154217.
De activitatea cărturărească de la Bistrița se leagă – în primul rând – existența școlii de copiști, pisari și grămătici, care a funcționat aici în secolele XVI-XIX. În primele două decenii ale veacului al XV-lea, monahul Chiril a scris și împodobit cu miniaturi un „Tetraevanghel” și tot la Bistrița se pare că s-au format vestiții copiști și miniaturiști Paisie și Gavriil Uric, ambii fiind pomeniți în „Pomelnicul” mănăstirii.
La Mănăstirea Bistrița s-au scris și două dintre lucrările fundamentale ale literaturii noastre vechi, datorită cărora au ajuns până la noi date, fapte și nume de oameni care s-au înscris în istoria țării de la „descălecat” încoace: „Pomelnicul” început în 1407 și completat până în secolul al XIX-lea21 și „Letopisețul” care se referă la perioada 1359-1506, fiind apoi continuat la Mănăstirea Putna22.
În atelierul care a ființat probabil la Mănăstirea Bistrița încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, s-au lucrat în fir de aur și argint mai multe broderii și veșminte bisericești cu o mare valoare artistică. Dintre acestea se detașează cele patru piese dăruite de Alexandru cel Bun ctitoriei sale: „Epitrahilul” din 1427, cu 16 medalioane și portretele voievodului și Doamnei Marina, care a fost expus la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg și apoi a dispărut după Primul Război Mondial, „Epitrahilul” cu marile sărbători împărătești și inscripții cu litere grecești, care se păstrează la Muzeul de Artă al României, „Epitaful” lucrat în 1428, care a fost dus la Lvov în 1686 de către Mitropolitul Dosoftei și s-a pierdut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și „Epitaful” cu scena „Punerii Domnului în mormânt”, realizat tot în 1428 și care poate fi văzut în Muzeul Mănăstirii Bistrița.
O piesă ce reține atenția încă de la intrarea în Muzeul Mănăstirii Bistrița (inițiat încă din 1932) este marele clopot dăruit de Ștefan cel Mare în 1494, cu o greutate de aproximativ 800 kg, împodobit cu o inscripție în limba slavonă și o frumoasă stemă a Moldovei, realizată în genul vechilor semne heraldice occidentale.
Selecție realizată de Valentin ANDREI pe baza lucrării autorilor Marcel Dragotescu și Adriana Comăniciu, „Monumente istorice și de arhitectură din județul Neamț”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2003.
Foto: CJ NEAMȚ
