Urmând firul de asfalt al șoselei care duce de la Piatra-Neamț la Bicaz, întâlnim la circa 10 km de oraș un drum lateral cu un traseu sinuos care, la o altitudine de aproximativ 650 m, sfârșește în fața complexului de clădiri al Sanatoriului Bisericani, ce scânteiază în timpul nopții ca o frântură de cer înstelat căzută între munții împăduriți. Acolo se mai păstrează amintirea și o parte din construcțiile Mănăstirii Bisericani, una dintre cele mai importante mănăstiri din această zonă, care, timp de aproape trei veacuri, a rivalizat ca bogăție și ca forță spirituală cu vechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun de la Bistrița.
Inițial, pare să fi existat aici o sihăstrie a Mănăstirii Bistrița, într-un loc retras și îndepărtat, mărginit la apus de muntele Pietrosul, la Sud de dealurile Crucii și Grecului și Varnava la Nord. O veche tradiție consemnează sosirea la Bistrița a monahului Iosif care, după un îndelung pelerinaj prin Locurile Sfinte, se reîntoarce în fruntea unui grup de anahoreți ce-l însoțiseră în anii petrecuți acolo. Dar nu după multă vreme, acest călugăr Iosif și tovarășii săi se retrag în munți, adăpostindu-se în scorburi și rugându-se într-o peșteră printre stânci.
Cauza care i-a determinat să părăsească Mănăstirea Bistrița nu trebuie căutată doar în dorința lor de a duce o existență cu totul izolată, ci și în necesitatea de a respecta ritualul oriental al slujbelor religioase neîntrerupte pe care-l deprinseseră la Sfântul Mormânt. Căci anahoreții lui Iosif, de două ori pe săptămână, în nopțile de miercuri spre joi și sâmbătă spre duminică, slujeau și se rugau fără întrerupere, făcând de veghe. Pentru acest insolit obicei li s-ar fi spus „bisericoși” sau „bisericani”, denumire ce s-a extins și asupra așezării monahale pe care ei au întemeiat-o după părăsirea Mănăstirii Bistrița.
Pe la 1498, Iosif și toți ceilalți închinători de la Bisericani au început să-și ridice biserică, dar cum nu dispuneau decât de propriile mijloace, se osteneau fără prea mare spor. Abia în timpul lui Ștefăniță Vodă (1517-1527), nepotul lui Ștefan cel Mare, călugării de la Bisericani reușesc – cu ajutorul acestuia – să-și ridice lăcaș trainic de piatră. Și tot Ștefăniță, terminând biserica, o înzestrează cu terenurile din jur, în ciuda protestelor pe care i le adresează obștea monahală de la Bistrița. Cu aceasta, sihăstria Bisericanilor se transformă într-un schit a cărui biserică se afla pe propria sa moșie și care va obține deplină autonomie în raporturile sale cu Mănăstirea Bistrița.
Toate aceste date sunt consemnate într-un istoric al mănăstirii de la începutul veacului trecut, dar cercetările recente impun o serie de corecturi, adăugând multe alte decenii la vechimea așezământului. Se pare că primul schit de lemn s-a ridicat aici încă din vremea lui Alexandru cel Bun, acesta făcând și primele donații. Mai târziu, Ștefan cel Mare, Ștefăniță Vodă, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu s-au înscris și ei printre ctitorii-donatori, Ștefăniță Vodă fiind acela care a ridicat prima biserică de zid.
În primele decenii ale secolului al XVII-lea, moșia Schitului Bisericani se extinde vertiginos prin danii domnești și boierești, dar și prin cumpărături, ajungând să cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriței, până dincolo de Bicaz și aproape toată Valea Tarcăului. Constantin Movilă, Ștefan II Tomșa, Radu Mihnea și Miron Barnovschi sunt acei domni ai țării care, în afara unor întinse suprafețe de teren și păduri, înzestrează obștea monahală de aici cu un mare număr de biserici, mori și stâne aducătoare de mari și importante venituri. În aceste condiții nu este de mirare că, încă de la începutul secolului al XVII-lea, Schitul Bisericani este recunoscut ca mănăstire, ajungând să se numere printre cei mai mari proprietari funciari de pe Valea Bistriței.
La începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Bisericani continuă să rămână unul dintre cele mai importante așezăminte monahale din această parte a țării. Pe harta întocmită de Dimitrie Cantemir, printre puținele obiective consemnate pe Valea Bistriței figurează totuși Mănăstirea Bisericani. Dar biserica lui Ștefăniță Vodă, cu adaosurile ei din 1637, începe să se ruineze și în 1786 este refăcută din temelii, după cum aflăm din pisania de la intrare: „Această sfântă biserică ce prăznuiește Buna Vestire, fiind întâiu zidită de Ștefan Vodă fiul lui Bogdan Vodă, din leat 7020 (1512) și fiind învechită și pornită spre răsipire s-au prefăcut din temelie de iznoavă cu ajutorul și mila lui Dumnezeu, în zilele luminatului Domnului nostru Constantin Dimitrie Moruzu Voievod, prin silința și osteneala ieromonahului Ioil, egumen de Bisericani, leat 1786, iunie 20”.
Intrarea în biserică se află pe latura de Sud, printr-un portal de piatră sculptată ce reproduce cunoscutul motiv al baghetelor încrucișate atât pe montanți cât și pe lintel. Același motiv reapare și la chenarul de piatră al celor două ferestre ale turnului: una amplasată asimetric pe fațada sudică, cealaltă în axul peretelui de apus.
Turnul-clopotniță este o construcție masivă, căreia i s-a redus din înălțime cu prilejul lucrărilor din 1786. În exterior, sânurile laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară, pe cel sudic fiind amplasat un cadran solar de piatră. Absida altarului – de formă pentagonală – are două ferestre mari care înlocuiesc obișnuita fereastră în ax, ca la Socola și „Sf. Gheorghe” din Iași. Pe latura de miazănoapte, unde alunecările de teren constituie un permanent pericol, s-a construit un zid de sprijin care acoperă absida nordică și tot corpul bisericii. Tot pe această latură, până la colțul nord-vestic al incintei, se înșiră cinci contraforturi masive, două dintre ele sprijinind zidul dublu al bisericii. În afara acestora, nu mai întâlnim decât un singur contrafort, în colțul sud-vestic al turnului.
În interior, dacă exceptăm pronaosul adăugat în 1637, nu putem distinge decât o singură încăpere, divizată în trei travei cu ajutorul a două arce transversale. Traveea mediană, care include absidele laterale dând spațiului o formă ovoidală, preia descărcarea sistemului de boltire cu arce suprapuse și pandantivi deasupra căruia se înalță o turlă sveltă, în contradicție cu masivitatea restului construcției. Catapeteasma – executată probabil cu prilejul lucrărilor din 1786 – este de o rară frumusețe. Ornamentația bogată, de o vivacitate cromatică ieșită din comun, contrastează cu sobrietatea icoanelor zugrăvite pe fonduri mate, de o discreție care impune. Între registrele cu icoane s-au cruțat benzi libere în care s-au pictat mănunchiuri miniaturale de trandafiri, după modelul desenelor populare.
În același spirit s-au realizat și ușile împărătești, remarcabile prin sculptura densă de arabesc a suprafețelor dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, ușile diaconești se mențin pe aceleași coordonate stilistice, însă decorația sculpturală este mai aerisit spațiată, întărind expresivitatea picturilor din zonele centrale.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează o nouă și ultimă etapă constructivă în ansamblul Mănăstirii Bisericani. Atunci se ridică toate chiliile din piatră și cărămidă, se construiește stăreția și, probabil, paraclisul din colțul sud-estic.
După 1863, când așezământul monahal de la Bisericani pierde cele mai importante surse de venituri, tezaurul se risipește, clădirile se ruinează iar numărul călugărilor scade rapid. Pe la 1880 pleacă ultimii călugări și întregul complex de construcții va fi abandonat. Abia în 1885 se amenajează sumar un penitenciar, dar după o scurtă perioadă de funcționare clădirile sunt iarăși părăsite, până în 1905 când au fost preluate de „Societatea pentru profilaxia tuberculozei” și transformate în sanatoriu. De atunci s-au succedat mai multe etape de amenajări, modificări și construcții, datorită cărora este destul de greu de reconstituit vechea configurație a complexului mănăstiresc.
Fosta capelă a mănăstirii rămâne însă cea mai interesantă dintre vechile părți componente păstrate până astăzi. Împărțită în două printr-un planșeu de etajare, poate fi apreciată ca o construcție destul de înaltă și de masivă, realizată într-un spirit arhitectural puțin amalgamat. Portalul de la intrare e susținut de doi pilaștri angajați, iar interiorul în formă de navă este acoperit de o calotă sferică sprijinită pe patru arce care se îmbină în consolă. Altarul, boltit în sfert de sferă, este delimitat printr-un arc ce se descarcă în zidurile exterioare și de care este ancorat iconostasul. În orice caz, proporțiile și eleganța acestui paraclis atestă bogăția și însemnătatea la care ajunsese Mănăstirea Bisericani în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Selecție realizată pe baza lucrării autorilor Marcel Dragotescu și Adriana Comăniciu,„Monumente istorice și de arhitectură din județul Neamț”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2003.
Sursă foto: https://www.crestinortodox.ro
