Casă cu două camere şi tindă mediană – Crăcăoani (Neamţ)
Continuăm periplul nostru prin lumea etnografiei nemţene, ghidaţi fiind de specialistul etnograf dr. Elena Florescu. În numărul anterior, am prezentat casa cu tindă şi textilele regăsite în ea. Acum, mergând pe firul dezvoltării arhitecturii populare, vom afla despre apariţia casei cu două camere şi cu tindă mediană.
Răspândirea la sate a noului tip de locuinţă, care s-a petrecut undeva pe la începutul veacului trecut, s-a datorat progresului social şi economic de la finalul secolului al XIX-lea. Apărută mai întâi prin târguri, casa cu două camere şi cu tindă pe mijloc a constituit pentru acea vreme soluţia optimă pentru modul de viaţă al locuitorilor de la sate. Se câştiga, în primul rând, spaţiu. Îmbunătăţirile au fost apoi resimţite prin mărirea ferestrelor şi, implicit, sporul de lumină în casă şi de aer proaspăt, atunci când acestea erau deschise. În acelaşi timp, dispărea poditul cu lut şi apăreau podelele din scândură. Toate acestea erau socotite în epocă elemente de distincţie socială.
Ca urmare a dezvoltării spaţiului interior al ţăranului român apărea diferenţierea funcţională a camerelor. Una era destinată traiului zilnic, cea de a doua, cunoscută drept casa mare, era dedicată păstrării lucrurilor de valoare, a lăzii cu zestre, în cele mai multe cazuri. Casa mare mai era folosită în cazul ceremoniilor familiale – botez, nuntă, înmormântare – ori pentru primirea oaspeţilor.
Funcţiile deosebite ale celor două camere au dus, inevitabil, la orânduirea diferită a lor. În timp ce în camera de locuit s-a păstrat rânduiala veche, în casa mare au fost aduse, după moda orăşenească, piese de mobilier nou.
În casa mare au fost introduse numeroase piese noi de mobilier, care au atras schimbări în tipologia şi dispunerea textilelor. Excluderea vetrei mari a permis altă organizare a interiorului: introducerea celui de-al doilea pat, lângă fereastră, şi eliminarea laiţelor din jurul pereţilor; introducerea dulapului de haine care ulterior a înlocuit lada de zestre şi culmea de deasupra patului; completarea era făcută de mesuţa cu oglindă. Toate acestea compun garnitura de mobilă de tip orăşenesc, cumpărată din marile ateliere din târguri sau din satele renumite în acest meşteşug, precum Grumăzeşti, Vânători, Pipirig, Bălţăteşti, Bodeşti, Piatra Şoimului și Tazlău.
Dispunerea acestor piese de mobilier pe lângă pereţi a împiedicat desfăşurarea păretarului tradiţional, care, transferat pe podea, a căpătat denumirea de „aşternut pe jos“. Pe peretele din dreptul patului se puneau covoare cu alesături abstracte, astrale, florale sau zoomorfe, în culori mai vii.
În mare, cam aşa arăta casa țăranului nemțean de la începutul veacului XX. A aceluia mai înstărit.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
