Dacă ar fi să dăm o definiţie etnografiei, l-am lua drept reper pe etnologul Ioan Vlăduţiu, cel care era de părere că aceasta este „ştiinţa care se ocupă cu studiul modului de viaţă, al culturii şi civilizaţiei popoarelor, definindu-le trăsăturile caracteristice constante, obârșia și căile de evoluţie.“
Alegem să ne referim, din bogata arie de cercetare a etnografiei, la cultura tradiţională, căutând să aflăm modul de viaţă al străbunilor noştri.
Etnografa şi muzeografa Elena Florescu
Drept ghid în incursiunea noastră prin lumea artei populare nemţene o vom avea pe dr. Elena Florescu, muzeograf de prestigiu al zonei Neamţ şi cercetătoare cu o îndelungată activitate ştiinţifică. Ar mai fi de ştiut despre ghidul nostru că este cea care a pus bazele actualului Muzeu de etnografie din Piatra-Neamţ.
Aşa cum aflăm de la colegii din cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ, începând cu 1974, datorită achiziţiilor importante realizate de dr. Elena Florescu, numărul pieselor a crescut continuu, contribuind la realizarea unei imagini complete a ceea ce reprezintă, din punct de vedere etnografic, judeţul Neamţ. Valorificarea, din punct de vedere expoziţional, a vastului material s-a realizat într-o expoziţie în 1976, în 1980 deschizându-se Muzeul de Etnografie Piatra-Neamţ în sediul actual, cu prima expoziţie de bază.
Realizarea textilelor populare în cadrul gospodăriei, de o vechime milenară, a răspuns multiplelor necesităţi familiale, sociale şi ocupaţionale. Activităţile textile au căpătat cel mai autentic caracter popular, prin puternica sa generalizare şi arhaismul mijloacelor tehnice de practicare. Ele au intrat, probabil, de la început în atribuţiile femeii, din cauza particularităţilor ei psihosomatice: forţa fizică mai redusă, asigurarea procesului de procreare ce determină un ridicat grad de stabilitate, îndemânarea sporită în prelucrarea materialelor mai uşoare, marea capacitate de rezolvare a nevoilor curente ale familiei, minuţiozitate, fantezie, bun gust. Prin aceste calităţi, femeia şi-a găsit, în domeniul producerii textilelor, cel mai vast teren de afirmare, afirmă Elena Florescu, în lucrarea sa „Textile populare de casă“ (Editura Etnologică, Bucureşti, 2010).
Însuşirea activităţilor textile s-a realizat la şcoala tradiţiei care, în tot cursul istoriei, a asigurat transmiterea directă a cunoştinţelor şi experienţelor – din tată în fiu şi din mamă în fiică. Copiii se trezeau de mici în sfârâitul neîntrerupt al fusului şi în bătaia ritmică a vătalei de la stativele de ţesut sau cu imaginea mamei impuind cămăşile şi a bunicii împletind colţunii, la lumina pâlpâindă a opaiţului. Mai întâi, în joacă şi apoi în serios, fetele erau antrenate de mici la scărmănatul şi pieptănatul lânii, la torsul firelor, la depănatul ghemelor şi ţegilor, iar când creşteau mai mari participau efectiv la toate îndeletnicirile textile mai dificile.
Torsul se învăţa din fragedă copilărie. Grăitoare în acest sens sunt versurile dintr-o poezie populară, culeasă de pe Valea Bistriţei: „Câtu-i copchila de mică/S-o puie mă-sa la furcă/Că dacă o creşte mai mari/ Îi ţâpă furca-n cărăre”.
Torsul a fost o activitate permanentă a femeii, practicată în toate momentele de lucru sau de răgaz, ori mergând pe uliţă, păzind animalele, stând la sfat. De aceea, furca şi fusul au reprezentat multă vreme simbolul activităţii feminine. Au rămas încă vii în amintirea bunicilor, şezătorile şi clăcile pentru scărmănat şi tors, pentru cusut şi croşetat – obiceiuri tradiţionale de întrajutorare şi veselie, care dădeau mult farmec vieţii satului de odinioară. Mai rar, şi astăzi poate fi văzută pe prispa unei case, câte o bătrână cu furca în brâu, torcând încet firul de lână şi de amintire.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
