Într-un colț de țară, unde pădurile încă mai păstrează liniștea de odinioară, trăiește un om care a învățat să înțeleagă limba lemnului. Îl cheamă Dorel Bucur, meșter popular din Dămuc, județul Neamț, iar lemnul pentru el este tovarăș de drum și un prieten vechi care îi șoptește povești despre timp și răbdare.
„Drumul meu în meșteșugul lemnului a început în anul 1988”, spune cu blândețea celui care nu a pierdut niciodată legătura cu începuturile. „Am învățat de la fratele meu mai mare, care m-a luat apoi cu el la târgurile organizate de Muzeul Satului din București și de Muzeul Astra din Sibiu.” Așa a început povestea unei vieți dedicate unui meșteșug care se trăiește.
În atelierul său, ziua începe mereu cu același ritual: alegerea bucății de lemn, ascuțirea uneltelor, liniștea aceea bună dinaintea primei tăieturi. Nimic nu se face în grabă, totul urmează ritmul materialului. „Ziua este un echilibru între concentrare, răbdare și ritmul natural al lemnului”, spune meșterul. Fiecare bucată de lemn își are destinul ei, iar el îl descoperă pas cu pas, lăsând forma să se arate singură, așa cum un sculptor descoperă chipul ascuns în piatră.
Dorel Bucur lucrează exclusiv cu unelte tradiționale: dălți, cuțite, bardă, ferăstrău de mână. „Drujba nu-și are locul în atelierul meu”, spune hotărât. Degroșarea se face cu forță, detaliile cu migală, iar finisajul cu șmirghel fin, sticlă sau chiar cu cozi de coasă. Apoi, lemnul este tratat cu ceară naturală de albine sau ulei de in, ca să-i păstreze căldura. Totul e manual, autentic, fără nicio intervenție mecanică.
Pentru el, lemnul are suflet și nu e o metaforă, e o convingere. „Lemnul nu moare, ci se transformă. Fibra, nodurile, culoarea, toate spun povestea anilor petrecuți sub soare și ploaie. Datoria mea este să dezvălui povestea aceea, nu să o impun.” Cu o simplitate care ascunde o înțelepciune adâncă, meșterul vorbește despre lemn ca despre un învățător: „El mă obligă la modestie, la migală și la respectarea tradiției, oferindu-mi în schimb o bucată din sufletul lui.”
Pe lucrările sale se pot citi simbolurile vechi, moștenite din limbajul strămoșilor. Funia, rozeta, pomul vieții, dintele de lup sau spirala, fiecare are o semnificație aparte, fiecare transmite o rugăciune, o protecție, o legătură cu lumea de sus. „Aceste motive nu sunt doar decorațiuni; ele sunt o formă de limbaj care dă valoare și înțeles oricărui obiect de lemn”, spune cu mândrie. În mâinile lui, lingurile, toiegele sau blidarele devin mesageri ai unei tradiții care încă trăiește.
Deși a realizat nenumărate piese cum sunt lingurile sculptate, mese, furci de tors, toiege ciobănești, troițe ori cruci mici, câteva dintre aceste obiecte îi sunt mai aproape de suflet: blidarele, căucele și bâtele ciobănești. Fiecare poartă o poveste și o amprentă, iar meșterul le privește cu bucuria celui care vede viața unui copac continuând sub altă formă.
Târgurile la care a participat, de la cele din Sibiu și București până la cele organizate la Piatra- Neamț, i-au adus nu doar recunoaștere, ci și bucuria întâlnirii cu oamenii. „Când un vizitator se oprește și spune: «Aici se vede mâna omului!», aceea este cea mai mare răsplată”, povestește zâmbind. Mulți își amintesc de bunicii lor, de lingurile de altădată, de motivele sculptate din copilărie. Alții, mai tineri, privesc curioși, pun întrebări, ating lemnul cu respect. „Când văd copii care pun mâna pe lemn și mă întreabă: «Cum faceți nodul ăsta?», simt speranță. Atunci știu că tradiția nu se va pierde.”
Despre tineri, vorbește cu realism și speranță în același timp. Știe că nu e o meserie ușoară, căci cioplitul în lemn presupune renunțări și răbdare. „Majoritatea caută meserii care aduc un câștig rapid… dar am observat o mică renaștere. Tinerii care vin o fac pentru autenticitate și terapie. Ei caută o conexiune cu rădăcinile lor.” A participat în tabere de copii și adolescenți, în întâlniri educative, și spune cu modestie: „Dacă un singur copil va continua, nu va fi în zadar.”
Pentru Dorel Bucur, a fi recunoscut drept meșter popular din județul Neamț este o onoare, dar și o responsabilitate. „Nu e despre mine, e despre tradiție. Recunoașterea nu este un titlu personal, ci o confirmare că tradiția continuă.” Colaborările sale cu Muzeul de Etnografie din Piatra-Neamț și Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” îi dau puterea de a merge mai departe, de a duce povestea mai departe, așa cum a primit-o de la fratele său. „Este, pur și simplu, o viață dăruită lemnului”, spune cu liniștea celui care știe că și-a găsit rostul.
Și poate că în asta stă adevărata frumusețe a meșteșugului: în felul în care mâinile omului dau viață lemnului, iar lemnul, la rândul lui, dă sens vieții omului. În atelierul său, între dălți și bârne, timpul curge altfel. Acolo, Dorel Bucur cioplește lemn și modelează, cu răbdare și credință, o parte din sufletul acestei lumi.
Autor articol: Oana -Talida COZMA
