De ce să citim
Distanțarea impusă de actuala pandemie a compromis, în mare parte, accesul la artele spectacolului (cu excepția variantelor electronice audio / video)… Teoretic, în schimb, accesul la arta scrisului ar trebui să fie privilegiat pentru că lectura este, prin definiție, un act individual (dacă nu ținem seama de fenomene ocazionale, precum caraghiosul obicei proletcultist al citirii ziarului Scânteia în colectiv sau, mai recent, lecturile publice susținute de autori, care sunt – în fond – tot un soi de spectacol). Deocamdată nu avem o cercetare sistematică (studii, statistici etc.) care să demonstreze că cererea de carte, pe piață, a crescut în perioada Covid-ului. Și, eu unul, sunt sceptic în privința asta, deoarece surogatele de tip FB, Twiter, Instagram ș.a. par mai atractive și mai frecventate.
Precizez că mă refer aici la carte, în primul rând (căci altfel, de dimineața până seara putem citi, și chiar citim, fel de fel de alte „în-scrisuri“, de la semne de circulație și reclame până la ziare și documente diverse), deoarece cartea – simbolic și practic – reprezintă „materialul cultural“ pe care s-a clădit civilizația noastră, așa cum o percepem azi. Chiar în pofida imaginii (acum dominante, se spune), care a însoțit-o ca element ajutător / conex / de recuzită. Iar cartea este vehicolul „literaturii“, în sensul larg (american!) al termenului, care înseamnă „întregul corp de scrieri al omenirii“ (cf. Kenneth Rexroth, în enc. Britanica), care folosește „littera“. Adică „literatura beletristică“ (artistică), dar și „literatura științifică“ (tehnică), „literatura juridică“ (administrativă), „literatura ziaristică“ – după o cunoscută departajare stilistică.
De aici rezultă și răspunsurile la întrebarea de ce să citim: 1. ca să trăim câteva clipe de plăcere; 2. ca să ne documentăm profesional; 3. ca să ne informăm asupra evenimentelor curente. Desigur, există și un răspuns absolut, simplu, dar incontestabil: pentru a păstra legătura cu civilizația din care facem parte!
Ce să citim
Așadar, dacă ne-am hotărât să citim, vom alege cărțile în urma unei determinări, interioare sau exterioare. Determinarea interioară / sufletească ne îndrumă, de obicei, spre literatura beletristică. Totuși, ca să nu fiu bănuit de parti-pris, amân această opțiune și mă opresc la un exemplu de determinarea exterioară.
Referințele la Constantin Brâncuși au fost numeroase, în ultima vreme, ca urmare a unei suite de aniversări / comemorări, sau provocate de întâmplări care l-au implicat pe artist în mod indirect (vezi disputa de acum doi ani între „moștenitorii“ unui mormânt din cimitirul parizian Montparnasse, pentru care sculptorul realizase o lucrare – considerată „bun de patrimoniu național“, și statul francez). Iată cum apare o „presiune“, în mentalul colectiv, care ne poate stimula interesul pentru biografia marelui artist.
Din albumele de artă și din diverse alte surse (filme, expoziții ș.a.) toată lumea cunoaște importanța operei sale pentru cultura națională și universală. Ei bine, cum se întâmplă în cazul multor personalități de renume, există o zonă de penumbră care le însoțește și în lăuntrul căreia se nasc povești și legende, mai mult sau mai puțin folositoare, dacă nu derutante de-a dreptul. Și, în cazul lui C. Brâncuși, nu am în vedere un roman precum Sfântul din Montparnasse (The Saint of Montparnasse, 1965) de Peter Neagoe, care este o mărturie a autorului, fost bun prieten și intim al artistului. În schimb mă refer, de pildă, la anecdota mult discutată și vehiculată despre legendarul „atelier“ al lui C. Brâncuși (de fapt, uneltele și celelalte lucruri rămase acolo), pe care regimul comunist ar fi refuzat să-l primească. Or, într-un interviu acordat Doinei Lemny (cercetătoare experimentată a operei lui C. Brâncuși, în cadrul Centrului Pompidou din Paris), prof. Bernard Dorival (director adj. la MNAM Paris) declară: „… Brâncuși ținea morțiș să dea Franței acest atelier pe care nu voia să-l dea României. Astfel, el a spus față de Domnul (Jean) Cassou, de Doamna Vienne și față de mine că a avut intenția să lase atelierul României, dar nu dorea să-l lase României comuniste. Știți că el era foarte anticomunist, se ducea frecvent la biserica română din str. Jean Beauvais. Cred că dacă România n-ar fi fost comunistă, atelierul ar fi ajuns la București“. Am extras acest citat din extrem de interesanta carte Ei l-au întâlnit pe Brâncuși; interviuri și mărturii prezentate de Doina Lemny / Ils ont rencontré Brancusi; interviews et témoignages présentés par Doina Lemny (Ed. Vremea, București, 2020; ediție bilingvă româno-franceză), care clarifică multe aspecte controversate din viața artistului. Deci, nici vorbă despre „oferta“ respectivă în acele timpuri!
Un alt exemplu se leagă de Maria Tănase. De-a lungul discuțiilor și interviurilor sale, artista nu a pregetat să tot relateze despre strânsa „relație“ pe care a avut-o cu sculptorul și despre aprecierea maximă pe care acesta i-o acorda. Dar iată că istoricul Stejărel Olaru, pentru cartea sa Maria Tănase: artista, omul, legenda (Ed. Corint Books, București, 2019) a deschis dosarele de la ACNSAS (cercetând activitatea de „agent secret“ a cântâreței, înainte și după 1944), dar și cartea avocatului și gazetarului Petre Pandrea Brâncuși. Amintiri și exegeze (ed. 1967, 1976, 2009), unde acesta scrie: „Brâncuși a cunoscut intim pe Maria Tănase /…/ Cu Brâncuși s-a întâlnit la Paris. Era fatal să se întâlnească la Expoziția din Paris, din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui D. Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă, cu invective din partea neichii Costache, care afirma, în final, obosit, că nu-i mai place cântecul Mariei Tănase, care nu cântă, ci doar bocește («Nu-i o cântăreață, bă, ci o bocitoare!»). Voia s-o scoată din cadrul șansonetelor naționale. O numea o Casandră antică, o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi și trântori. Locul ei real și predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospețe…“ Dincolo de înverșunarea lui C. Brâncuși și de veninul lui P. Pandrea, relatarea pare corectă și de la sursă, dată fiind prietenia dintre cei doi.
Cum să citim
Față de tipul de literatură documentară, pe care l-am exemplificat mai sus, modul de lectură trebuie să fie unul prevalent rațional. Bineînțeles că putem avea – și avem – o atracție sentimentală pentru personalitățile în discuție (C. Brâncuși sau / și Maria Tănase). Dar, în acest caz și cu o astfel de motivație / determinare interioară, e preferabil să citim biografii romanțate, să spunem. Totuși, pentru o informare profesionistă, cărțile de specialitate contează. Așa vom constata că există și o plăcere a lecturii lucide, rezervându-ne plăcerea afectivă pentru beletristică.
