Piatra-Șoimului, între legendă și adevăr istoric
Tot spațiul carpato-danubiano-pontic este plin de povești frumoase, de mituri și legende care s-au transmis de cele mai multe ori prin viu grai, din generație în generație, de la bătrâni la copiii, nepoții și strănepoții lor, la străini, negustori ambulanți sau trecători prin sat, poate iarna la gura sobei, la șezătoare, la clacă, sau poate vara, la muncile agricole sau la nunți, înmormântări sau priveghiuri. Oricând, în orice moment al zilei și în orice situație, aceste povești și legende au putut fi împărtășite, reproduse cu exactitate sau chiar înflorite pe alocuri de către povestitorii mai talentați din comunitatea respectivă. Un singur lucru este cert. Această tradiție a transmiterii prin viu grai a îmbogățit patrimoniul cultural-național cu nenumărate creații de o inestimabilă valoare și frumusețe.
Una dintre cele mai frumoase legende legate de comuna Piatra-Șoimului din județul Neamț se referă la însăși originea numelui „de botez“ al acestei frumoase localități de pe Valea Bistriței. Legenda, ca aproape orice legendă, are mai multe variante, întrucât transmiterea prin viu grai a favorizat tocmai existența acestora. Din una dintre variante, poate cea mai frumoasă, aflăm cum voievodul moldovean Ștefan cel Mare cobora cu o ceată mare de ostași, dinspre Suceava spre locul de baștină, Borzești, localitate aflată astăzi pe teritoriul județului Bacău. Călătorind ei prin Lunca Bistriței, în toiul unei veri toride, s-au oprit lângă o pădurice, ca să se adăpostească de arșița amiezii. În timp ce Ștefan cel Mare moțăia la poalele unui copac, iar unii ostași adormiseră de-a binelea, cea mai frumoasă pereche de cai din herghelia voievodului, împreună cu mânzul lor, a luat-o la trap și în scurt timp a dispărut. Calul a luat-o la dreapta, iar iapa cu mânzul la stânga. Unul dintre ostașii care stăteau de pază a apucat să vadă caii plecând și a dat alarma. Când a realizat că îi lipsesc exact cei mai frumoși cai, Stefan cel Mare le-a poruncit ostașilor să îi caute și să îi aducă înapoi cu orice preț. Aceștia s-au împărțit în două cete și au căutat până au găsit calul într-o vale, adăpându-se liniștit într-un pârâu cristalin. Pe culmea unui deal împădurit au zărit mânzul zburdând vesel, iar pe malul altui pârâu, tocmai dincolo de acel deal, au dat peste iapa care păștea în tihnă. În cele din urmă, caii au fost aduși înapoi la domnitor, însă mânzul s-a pierdut în pădure și nu a mai putut fi găsit. Atunci Ștefan cel Mare, bucuros că și-a recăpătat cea mai frumoasă pereche de cai, s-a hotărât imediat să boteze cele două pâraie lângă care ostașii îi găsiseră, cu numele de Calu, și respectiv Iapa, iar acel deal și zona învecinată, cu numele de Mânza.
