De ce să citim
Când intrăm în al treilea anotimp al anului și vremea devine capricioasă, ne-am obișnuit să spunem că trăim o ”toamnă bacoviană”. Și-mi place că limbajul comun / colocvial a asimilat un element cultural. Simetric și comparativ, sper să nu fie considerată ”deplasată” următoarea afirmație: când apare o nouă carte semnată Constantin Călin, ne gândim imediat tot la poetul băcăuan, pentru că istoricul și criticul literar, profesorul și publicistul, redactorul și intelectualul din același oraș a intrat în conștiința noastră în postura de exeget absolut al lui G. Bacovia. Fără a-i uita pe alții, dinainte (Mihail Petroveanu, Ion Caraion, Daniel Dimitriu etc.), trebuie spus și recunoscut – în clar! – că seria de volume Dosarul Bacovia (Eseuri despre om și epocă, 1999; O descriere a operei, glose, jurnal, 2004; Triumful unui <marginal>, 2017), plus În jurul lui Bacovia. Glose și jurnal (2011) sau ediția critică Opere. Poezie și proză. Alte scrieri (2011, cu subtila postfață ”<Încetățenirea> lui Bacovia”) oferă cititorului aproape tot ce se poate spune și înțelege despre și din moștenirea lăsată de poet. Evident, Dl Constantin Călin a mai publicat și alte cărți care, formal, vizează teme diverse (publicistică, memorii, călătorii, interviuri, corespondență ș.a.), dar ”despărțirea” de G. Bacovia nu se întâmplă, nici în fapt (mereu apar capitole sau referințe bacoviene), nici în spirit.
Ce să citim
Iată de ce, primind noul volum Pretexte pentru recapitulări. Articole, studii, conferințe (Edit. Babel, Bacău, 2021; 351 pag.), l-am deschis imediat la cuprins și curiozitatea mi-a fost răsplătitî: în capitolul 1 (dedicat lecturii și reflecțiilor pe seama ei), există o secvență consistentă (50 de pagini) dedicată lui G. Bacovia – ”Bacovia: detalii”. Aici și acum, Dl C. Călin investighează zece ”esențiale” pentru definirea omului și operei: ”1. Sufletul” (”Când pomenește cuvîntul <suflet>, Bacovia se referă, aproape totdeauna, la propriul său suflet, asupra căruia se apleacă adînc, ca și cum s-ar uita într-o fântînă, deși nu-i prea încîntat de ceea ce oglindește apa…”); sintagma ”2. Sfântul Bacovia” (”Bacovia este – au spus-o mulți – <un sfînt al poeziei>, ceea ce-i altceva decît un sfînt al Bisericii. /…/ Definitorii pentru comportamentul său sînt o serie de nu-uri: n-a căutat să parvină, n-a invidiat, n-a recurs la <combinații>, n-a <lucrat> pe nimeni, n-a făcut volte-face-uri etc.”); ”3. Bețivul” (”În cazul lui Bacovia, <bețivul> e o <aparență>, nu fiindcă nu ar fi existat, ci fiindcă nu această ipostază îl definește…”); ”4. Dicționarul cimitirului” (”Poeții se gîndesc mai des la moarte cînd sînt tineri decît cînd sînt bătrîni. Această constatare se verifică și în cazul lui Bacovia, cu deosebirea că la el tema morții nu are, ca la alții, un caracter episodic, ci durează pînă dincolo de mijlocul vieții…”); ”5. O, nu mai cînta, harmonie pribeagă” (”Bacovia nu spune în nici un vers că e pribeag. Această reticență vine dintr-un scrupul de exactitate, care constituie proba sa de discreție, de realism și de cinste literară. /…/ Pribegiile (vagabondările) lui se desfășoară doar pînă în cîmpul de la marginea orașului…”); ”6. Praful” (raritatea folosirii substantivului praf / prăfărie și a adjectivului prăfuit ”are legătură cu sensibilitatea lui Bacovia și cu modul său de viață. Constituie, apoi, o dovadă în plus că elementul care-l impresiona cel mai puternic pe poet era apa – sub formă de ploaie sau zăpadă…”); ”7. Podul de fier” (apare indistinct, la plural, în poezie, ”În schimb, în proză, se impune atenției cititorului /…/ Neîndoielnic, e un topos băcăuan…”); ”8. Ubi sunt?” (”E vorba de prietenii lui Bacovia. /…/ Bacovia reprezintă cazul dramatic al celui care – pentru a vorbi simplu – se pierde mereu de cîrd. Firea lui l-a făcut inapt pentru prieteniile lungi…”); ”9. Un tip blond?” (o digresiune despre chipul poetului, pornind de la descrierea lui Aurel Savela, preluată de acad. Alexandru Surdu: ”Evident, pentru dl Al. Surdu, Bacovia blond e o certitudine. Lucrul nu mi se pare atît de sigur, ca în deducția sa…”); ”10. Norocul” (”Vorba <Eu n-am prea avut noroc> dă glas comparațiilor cu alții, pe care Bacovia le făcuse de-a lungul anilor, și denotă că, în ciuda modestiei proverbiale, așteptările lui erau mai mari decît lăsase să se întrevadă…”).
După ce i-am dat Cezarului ce este al Cezarului, trebuie spus, totuși, că de o aprofundare similară beneficiază, în același capitol, cronicarii români, D. Cantemir și Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu). Adăugând secvențele despre răbdare și bătrânețe, constatăm că, în fond (explicit și ”demonstrativ”), acest prim capitol al volumului, în întregime, este o convingătoare pledoarie pentru lectură (cu valoroase inserturi ale unor experiențe personale – scrisori, relatarea unor discuții etc.).
S-ar putea spune că, în fapt, Dl Constantin Călin realizează o suită de ”portrete intelectuale” autorilor la care se referă, într-un limbaj reflexiv dar clar și, uneori, polemic (în sensul superior al termenului), cu ”materialul clientului”, ca să zic așa, preluat, firește, prin (re)citiri. Se întâmplă asta și în capitolul următor (cu personaje ”istorice”, precum Caragiale, I.G. Duca, E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu sau N. Iorga), ori în capitolul 3 (cu personaje contemporane, uneori în ”portrete de grup” – aici observația personală, în redacția revistei Ateneu, de pildă, adăugând ”tușe” incitante).
Una peste alta, despre literatură e vorba peste tot, sub multiple aspecte. Dar ce mai înseamnă azi literatura, privită și ”de sus” (oficial) și ”de jos” (neoficial), și ”în general” și ”în particular”, și ca profesie și ca hobby? Răspunsul vine în ultimul capitol (”Rentabilitatea literaturii”), sub semnul ironiei și al amarului: ”Prestigiul scriitorului a scăzut. <Statutul muncii intelectuale> pare și mai utopic decît atunci cînd l-a schițat Camil Petrescu. Scriitorul publică în reviste din datorie față de sine, și își subvenționează singur cărțile. Dispărînd foamea, a devenit <idealist>, deși nu foarte pur. În ciuda acestor fapte, numărul celor ce se dedică scrisului crește, îndeosebi pe seama pensionarilor. Astfel că, lîngă manifestările scriitorilor stimabili, se constată o răbufnire de veleitari, cu o productivitate suspectă, care creează impresia de inflație. Absența, la nu puțini dintre ei, a conștiinței literare (și chiar a moralității literare) a dus la apariția a mii de titluri care sînt maculatură și paraliteratură…” În contrapunct cu situația descrisă în această concluzie, cartea D-lui Constantin Călin, Pretexte pentru recapitulări. Articole, studii, conferințe, vine ca un model de urmat și ”de rumegat” înainte de a te apuca de literatură. Mai ales că ea se constituie din surse diferite (”articole, studii, conferințe” – publicate anterior în revistele Acolada, Ateneu, Sinteze și Vitraliu), dar ”conștiința literară” invocată mai sus îi conferă coerență, unitate stilistică, expresivitate, claritate geometrică a ideilor, rigoare documentară.
Cum să citim
Nu foarte des o carte de istorie / critică literară conține și darul seducției, oferind plăcere cititorului (pe lângă informațiile utile conținute). Însă Dl Constantin Călin atinge și această performanță. Cum reușește, ne explică în prefață: ”Simplitatea – de care unii fug pentru că n-o pot realiza – nu înseamnă (…), cum cred ei, banalitate, ci concizie, claritate, expresivitate și fermitate. Prețios până la ridicol, o vreme, eu m-am luptat aspru cu mine însumi ca s-o obțin. Și nici acum nu sînt pe de-a-ntregul mulțumit de cît am atins-o. De aceea ezit, nu o dată, să-mi recitesc lucrul tipărit, nu cumva să dau peste o frază obscură. M-ar șoca intelectual și fizic! O aspirație permanentă, simplitatea impune răbdare, efort și sacrificii. Suprimi, transformi, ajustezi, reiei. Evident, produci mai puțin, dar produci sănătos. Finalmente, simplitatea e o etică.” (s.m.). Așadar, citind selectiv și cu pertinență, aflăm și cum trebuie să scriem…
Autor articol: Emil NICOLAE
