Artist în deplinătatea cuvântului, boem și nonconformist, spirit liber și original, Cristian Bistriceanu este absolvent al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloaie“, Secția pictură religioasă și restaurare. Membru al U.N.A.P.R, filiala Neamț, din 2013, a fost profesor suplinitor la catedra de artă plastică, în cadrul Seminarului Teologic ,,Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamț. Din 2016 coordonează clasa de pictură și artă decorativă, în calitate de profesor colaborator, la Școala Populară de Artă Piatra-Neamț, din cadrul Centrului pentru Cultură.
Deși specializarea lui este restaurarea și a pictat mii de icoane, inclusiv în biserici, ca artist, Cristian Bistriceanu a fost mereu într-o căutare interioară permanentă . Nu doar pictura este cea care l-a fascinat pe Cristian Bistriceanu, poezia fiind și ea în căutările sale. Inspirat de culoare, pictură și frumusețe a început să-și exprime trăire în rânduri poetice, în floare vârstei, la 30 de ani. Scrie despre emoție, stări și frământări, pune întrebări și dă răspunsuri, iar parte din poeziile sale au drept muză jocurile de culoare expuse în lucrările plastice ce-i poartă semnătura.
,,Scriu lirică, folosesc alegorii pentru a descrie aspecte intime ce țin de felul meu de a percepe viața sau experiențele personale”, explică artistul.
Stare de iarnă Eu zic să ne dăruim puțină culoare, E absolut necesară când Albul devine marasm, Haină nouă a griului din noi, Oamenii se simt atât de bolnavi uneori, Încât au nevoie de perfuzii vizuale și picături în ochi, Puțin violet și niște rozuri, Sigur or să ne resusciteze.
Monolog de primăvară Sunt unul dintre cei mulți, sau poate că-s unicul, Narcisist vremelnic în căutare de oglinzi, Culegător de cioburi, frânturi și clipe. Muritor docil în așteptarea culorii, Îmi port prin lume albul. Nu-mi smulgeţi viața! Lăsați-mă să sper, să-mi fiu, să caut, să vă iubesc.
Introspecție Oare ce-mi sunt? Clipă sau hățiș? Viața-mi? Un șir de petale, uneori roz, alteori gri, Flăcări mistuitoare, Tulpini arse ce păstrează amintirea verdelui. Poate că-mi sunt un curcubeu timid, Purtat tainic la sărbătoarea clipei.
Confesiune Exorcizez trăirile Nici pasta nu ajută să mi te smulg din mine ori să te cresc pe pânză... Măcar să te-nvelesc în lumină și culoare, copilă a curcubeului! Simțiri și nuanțe complementare, suntem exploratorii clipei. Nu vreau să-mi fii nici gol, suspin, alean. Ești mugur încremenit în iarna noastră. Eu îți sunt vifor și scânteie. N- avem un loc sau timp al nostru pe pământ. Tu, când mă mângâi oprești și timpu-n loc, când mă săruți, erupe un vulcan. Primește-mă la poalele tale, acopera-mă cu lava ta. Să-mi fii mormânt și viață! Să uit de toate, să nu fim nici tineri, nici bătrâni, ci doar copii renăscuți. Atât...și flori și ochi și buze. Cristian BISTRICEANU
Autor articol: Oana-Talida COZMA
