Pacea interioară este cea mai valoroasă avuție a unui om! Puterea de a înțelege că fiecare este unic în felul său, cu bune și cu rele, și capacitatea de a accepta că nu trebuie să lupte cu cel de alături pentru a-și demonstra sieși că-i este superior, uneori mințindu-se de dragul propriului orgoliu, sunt esențiale pentru a trăi în armonie. De ce TREBUIE să ai un telefon mobil mai bun? Sau de ce TREBUIE să ai cea mai nouă mașină? Și cel mai inteligent și de succes fiu? Și cea mai perfectă familie? De ce? De ce TREBUIE toate acestea? Pentru ce? Bune întrebări!!!
De ce o persoană TREBUIE să fie mereu în căutarea dovedirii superiorității sale, trăindu-și viață într-o goană nebună? Probabil pentru a masca un sentiment de inferioritate, căci în adâncul sufletului său crede că nu primește tot ce merită.
Acest sentiment este de obicei rezultatul educației competitive.
Există părinți care își compară mereu copiii:
– X a ocupat primul loc în concurs.
– Y, fiul vecinului, are doar note de zece.
Prin discursul lor construiesc imaginea unui învins. Copilul este imaginea a ce nu poate, ce nu câștigă. Este sortit, din neștiință ori prostie, exact de către cei care i-au dat viață, la un destin al pierzătorului.
E bine de știut că învinșii nu sunt cei mai răi dintre oameni, așa cum câștigătorii nu sunt cei mai buni. Oamenii au daruri diferite, slăbiciuni diferite, defecte, dar și sclipiri.
Iar presiunea constantă pentru a fi cel mai bun este copleșitoare. Lasă un gol în suflet, un sentiment de inadecvare. Așa se naște certitudinea de a nu putea, de a nu fi iubit, de a nu fi util. Greu de cuantificat câtă presiunea internă se acumulează întotdeauna în acest concurs de a fi cel mai bun. Și câtă uzură aduce acest sentiment! Oamenii care se chinuie să fie cei mai buni sunt oameni foarte suferinzi. Ei merită compasiune, pentru că nu este ușor să trăiești într-un continuu război. Ei sunt într-un război intern cu sine și cu ceilalți, tot timpul. Este obositor, copleșitor…
În spatele cozii impunătoare, fiecare păun se teme că picioarele lui vor fi descoperite. Să nu cazi în capcana competiției cu ei! Inventează o scuză și scapă. Schimbă subiectul. Pretinde că a sunat telefonul mobil și renunță la discuție. Ei fac asta din imaturitate. Din nesiguranță.
Oamenii care TREBUIE să fie cei mai buni cară în suflet mari suferințe. Au nevoie de aprobarea tuturor. Cât de greu este să ai de demonstrat superioritatea tot timpul, când, de fapt, nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui. Dacă ești cu adevărat superior, vei fi recunoscut, admirat, fără a face „joc de scenă“. Nimeni nu este perfect. Eu pot să mă pricep la două, cel mult trei lucruri, pe care le fac minunat. Prost sau foarte rău, îmi ies mai multe. Asta e. Această sumă de calități și defecte sunt eu. În ceea ce mă pricep, mă voi servi pe mine și pe ceilalți.
Unde nu mă pricep, voi cere ajutor. Voi încerca să învăț, să fiu mai bună, dar nu intrând în competiție cu alții. Ci doar să fiu mai bună ca ieri, iar mâine, mai bună ca azi. E o evoluție firească. Știu că nu trebuie să fiu cea mai bună în toate. Tot ce am nevoie este să fiu fericită, prin găsirea liniștii sufletești și să conștientizez că sunt un om valoros în pătrățica mea. Valoarea proprie, fără comparații. Să fiu eu împăcată cu mine, acceptându-mă cu urcușuri și coborâșuri. Cu o mașină mai veche, cu un telefon mobil care nu e de ultimă generație. Așa sunt eu: nici cea mai bună, nici cea mai rea. Doar eu. Nu TREBUIE să demonstrez nimic și nici să mă întrec cu cineva!
Autor articol:
Carmen-Elena NASTASĂ, manager
