Gabriel Apetrii este cunoscut în mediul cultural nemţean drept un talentat cantautor. S-a născut pe 10 decembrie 1976. A absolvit al Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ Bucureşti.
Făuritor de versuri de o sensibilitate aparte, Gabriel se destăinuie: „Am vrut să devin actor, am urmat şi cursurile Şcolii Populare de Artă Piatra-Neamţ, dar destinul meu era altul. Încă îl caut… Cânt la chitară, scriu versuri (poezii scriu doar Poeţii!) şi sunt îndrăgostit iremediabil. De tot! Iubesc «pletele şi ploaia şi cămăşile-nflorate…», muzica folk, poezia şi versul lumii care mă înconjoară. Cam atât sunt eu, poate chiar mai puţin.“
Autor, printre multe altele, al volumul „Praf de stele“, Gabi Apetrii ne propune o întâlnire de suflet, prilej de a-l cunoaşte şi mai mult.
PARADISUL CERBILOR Ușor se-așterne liniștea din cer, Și ceasul tace în bătaia lui, Iar tâmpla va-ngheța zvâcnind sub ger, Și pușca se dezleagă iar din cui. O căprioară însetată-n iarnă, Va bea din ochiul limpede de apă, Ce izvorăște lângă tâmplă, lină, Căci moartea-nseamnă câteodată viață. De pe potecile pierdute-n timp, Unde nici gândul negândit n-ajunge, Se-ndreaptă către paradis un nimf, E cerbul ce a viață încă muge. Dar dintr-o dată cade în bătaia puștii, Căci vânătorul i-a călcat pe urme, Își pleacă rana-ncet, lăsându-și ochii, Să-și strige căprioara pe un ultim nume. Iar ea aude țipătul din depărtare, Și spaima îi inundă toți rărunchii, E el... dar strigătul nu-i a chemare, Ci parcă spui că și-a plecat genunchii. Va trece-un timp, va rătăci pribeagă, Tot căutându-și umbra de o viață, Cărându-și dorurile-n desagă, Până la ea, pe nesimțite-i gata ața... Se vor vedea cândva în altă lume, A ciutelor și cerbilor fără de moarte, Adulmecându-se îşi vor striga pe nume, Și vor închide-n versuri a lor carte.
TÂMPLELE COPILĂRIEI Nimic în plus, ori poate doar o tâmplă Puțin mai albă și un rid stingher, Lăsat sub ochi de anii de-nvoială, Când pleoapa caldă se zbătea sub ger. Pe dealuri încă îmi alerg copilăria, Și în copaci mă sui pe firul vieții. În jos privesc cum se deșiră viața, Și mă hrănesc cu seva tinereții. Mi-s plini genunchii de atâtea julituri, Și coatele mi-s roase pân' la os, Iar sufletul mi-i plin de cusături, Însă am râs și-am plâns mereu cu fruntea sus. O, vară a copilăriei mele, Te simt în fiecare colț din trup, Și te desfac în mii și mii de stele, Și-aș vrea s-o iau, din nou, de la-nceput.
CIRCUL VIEŢII Din ce în ce mai singuri pe pământ, Ne ducem zilele ca într-o piesă proastă, Cu falși actori ce-și pun mereu în gând, Cum să îți joace mai credibil iar o farsă. Suntem fără de voie saltimbanci, Râdem și plângem parcă la un semn, Zdrobit sub tălpi murdare de bocanci, Ne pierdem sufletul în tot acest infern. În fiecare an, Iisus coboară pe pământ, Și urcă lăcrimând cu sânge iar pe cruce, Noi asistam pasivi, zâmbind în gând, Iar El păcatele întregii lumi pe umeri duce. Nu vă mai vindeți sufletul pe doi talanți, Nu mai trăiți în ură și minciună, Și nu mai fiți doar simpli figuranți, Ai teatrului cu vinovații fără vină.
ARMISTIŢIU DE PRIMĂVARĂ Aştept să vină iarăşi primăvara, Ca un soldat visând la armistițiu Ce speră să ajungă iar în gara În care şi-a lăsat în urmă visuri. De data asta eu am să-i declar război Fără vreo cale dreaptă de-mpăcare, Ca toate armele pe care ea le are Să le îndrepte veşnic către noi. Din tunuri să arunce vers şi flori, Cu soarele pe cer să ne-amenințe, Mi-e dor s-aud aceste dulci sentințe, Şi trilul păsărelelor în zori. Iar liliacul ce-nfloreşte prin grădini Să spele de păcate tot ce-a fost, Şi berzele întoarse din străini Să-şi facă iarăşi cuibul cu un rost. Dar uite, nu mai vine primăvara... S-a rătăcit? Sau nu mai vrea război... Iar gerul a-nghețat şi gara, Şi unul şi cu unul nu mai face doi. Gabriel APETRII
Autor articol: Valentin ANDREI
