În dimineața aceea, ploua cu sălbăticie. M-am trezit agitată, cu o treabă de făcut. Mai aveam câteva pagini și terminam cartea lui Cosmin Perța, Dispariția. Adormisem greu, tot cu gândul la cartea asta. Aș fi putut să o termin în aceeași seară, dar nu voiam să o dau gata. Nu cu adevărat. Mai pățisem așa și cu romanul Arșița, și cu poeziile lui. Aveam aceeași dorință de a trage de o lectură, de a o lungi ca pe o gumă de mestecat și de a rămâne în atmosfera magică și recognoscibilă a personajelor sale.
Mi-am făcut o cafea și m-am făcut nevăzută între sătenii din Ardeal. Am dispărut și eu.
Cartea este un microroman care are punct de pornire dispariția unui sat întreg din România, eveniment care a și fost documentat la un moment dat într-un ziar din Cluj.
Scriitorul Cosmin Perța a construit mai întâi un scenariu de film, iar apoi a dezvoltat povestea mai departe, cu migală, făcând puțină lumină (și scriu puțină, pentru că e o tentă de mister și fantastic pe toată durata lecturii), într-un caz inexplicabil.
Citind cartea lui Cosmin, am avut impresia că Dispariția e ca un filament, lung și subțire, așezat cu grijă în interiorul unui bec, iar cu cât înaintam în miezul poveștii cu atât filamentul devenea mai incandescent. Da, așa mi s-a părut citirea acestei cărți, precum trecerea unui curent electric într-un balon de sticlă.
Mult timp, după ce am terminat de citit cartea, am tot revenit la ea. M-a fermecat cum a reușit scriitorul să țeasă o poveste simplă într-o capcană narativă, ca o mică vrajă pe care nici nu știi că îți este adresată.
La final, realizezi că nici măcar nu era vorba despre dispariția sătenilor, că totul rămâne deschis (și din cauza asta, totul devine misterios), în schimb te regăsești, te redescoperi, ca în fața unei oglinzi.
„Niciodată nu mai văzuse atât de clar constelațiile și nici atât de multe stele și cu atâta sclipire. Iată că era și ceva bun în plecarea oamenilor – cu ei duși, cerul prindea viață. Și-a șters lacrimile și a adus din casă salteaua de pe pat și câteva pături. Și-a încropit un culcuș pe prispă, s-a înfofolit și a stat așa, nemișcată, fără să poată închide ochii, fără să poată face nimic altceva.
Nu-și mai dorea nimic de la viață. Voia doar să dispară ca oamenii ăia.“
Personajele din Dispariția sunt oameni ca mine și ca tine, sensibili, vulnerabili, temători, uneori mici, alteori mândri, oameni pe care simți nevoia să îi mângâi, să le spui că îi înțelegi, că și tu ai fost așa, sau poate că încă mai ești așa.
Peste dispariția în neant a oamenilor din satul Peștera, acel loc ocolit de lume, blestemat, flutură o senzație de stranietate fascinantă. Am văzut adierea perdelelor îngălbenite la ferestrele deschise, am simțit curentul care ridică praful de pe podelele caselor abandonate, am atins trandafirii de plastic uitați într-o vază. Am împachetat și eu câteva lucruri în grabă și le-am suit într-o căruță. M-a înghițit și pe mine soarele din deal. Iar asta este frumusețea scriiturii lui Cosmin Perța, tocmai felul acesta de a te lua de mână în vârful unui deal ca apoi să-ți arate o scobitură într-o piatră, sau o scorbură într-un trunchi de copac. Acolo pornește legenda.
Am avut bucuria și plăcerea de a vorbi de câteva ori cu Cosmin Perța și de a-l întreba despre finalul cărții și deși mi-a explicat perspectiva lui ca scriitor, atracția cărții a rămas cu mine. Încă mă mai întreb, cum a reușit Cosmin să comunice cu cititorii lui, cum ne-a prins pe toți în același cârlig?
Și tocmai ca într-un film, descoperim și o secvență în care Cosmin e într-un rol de Cameo:
„Copilăria lui, în Harghita, s-a petrecut cumva în izolare, între dealuri și păduri, într-un colțișor feeric. Era greu cu prietenii acolo, așa că mai mulți prieteni ai lui erau imaginari. Vorbea cu ei ore în șir și se jucau jocuri elaborate sau construia povești. Vorbea singur de fapt, iar cineva din afară ar fi avut toate motivele să creadă că trebuia să meargă la un control specializat.
În clasa a patra s-a mutat la oraș și a urmat o nesfârșită luptă de adaptare. La oraș și mai ales la oamenii din el. Ani întregi s-a comportat ca o sălbăticiune hăituită, acceptând până la urmă orașul, dar așa cum acceptă un lup să fie închis într-un zoo, de nevoie. Cu oamenii însă nu s-a prea înțeles. Mai ales cu fetele.“
O bijuterie literară este această carte, așa stranie, puțin fantastică, plină de indicii și tulburătoare.
Cosmin Perța (n.1982, Maramureș) este poet, prozator și eseist. În 2012 a obținut premiul „Tânărul prozator al anului“. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe țări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.
Romanul Dispariția a apărut în colecția „Ego.Proză“ a Editurii Polirom, în 2021.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
