Cu originea în Antichitate, Iordănitul femeilor vine în timp până la începutul secolului XX. Sărbătoare cunoscută şi sub numele de Tontoroiul femeilor, ea are rădăcini milenare. Ştim astăzi că strămoşii noştri antici (din zona Dobrogei, mai ales) aveau un cult pentru Dionysos, o lună a anului fiind dedicată zeului vegetaţiei, viţei-de-vie şi beţiilor rituale.
Acum un secol şi mai înainte, Iordănitul Femeilor era o petrecere de pomină a nevestelor, organizată în ziua şi în noaptea Sfântului Ion (7 şi 7/8 ianuarie). Era vremea când femeile se adunau în cete la câte o gazdă, unde aduceau alimente (ouă, faină, carne) şi băutură pentru ospăţ. Toată noaptea mâncau şi beau din belşug, spunând că se iordănesc: cântau, jucau, chiuiau.
Dimineaţa ieşeau pe drum, unde ridicau pe sus bărbaţii ieşiţi întâmplător în calea lor şi îi duceau cu forţa la râu, lac sau fântână, ameninţându-i că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin. De asemenea, tot în cadrul iordănitului, se suiau pe grapa de lemn şi se trăgeau ca pe sanie, mergeau prin case şi îi stropeau cu apă pe cei întâlniţi.
În această zi, numită şi Tontoroiul Femeilor, normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, excesele de băutură şi petrecerile peste măsură fiind tolerate. Femeile se considerau acum mai tari şi cu mai multe drepturi ca bărbaţii: lipseau de acasă, lăsând copiii în grija soţilor şi a soacrelor, chefuiau, se distrau fără să dea cuiva socoteală. În unele sate, tinerele neveste erau integrate în comunitatea femeilor căsătorite printr-un ritual special care cuprindea, printre altele, udatul lor cu apă la râu, lac, fântână.
