Sărbătoarea cabalină din ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte, Ispasul, când se credea că pentru un ceas din întreg anul se satură caii de păscut iarbă, se numeşte, local, Paştele Cailor sau Joia Iepelor. În această zi, în exuberanţa vegetaţiei de primăvară, caii erau slobozi să pască pe unde doreau, iar boii şi juncanii se urcau la păşunea alpină.
În vechime, sărbătoarea Paştele Cailor a fost o zi a soroacelor, termen-limită când se încheiau sau se lichidau diferite înţelegeri şi afaceri între oameni.
Spre deosebire de Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) care sunt sărbători ale sorocului cu dată fixă în Calendarul popular, Ispasul are dată mobilă de celebrare care poate varia de la un an la altul, cu un număr mare de zile. Din acest motiv, funcţia de soroc a sărbătorii s-a diminuat treptat şi a căpătat un înţeles peiorativ.
Astăzi, expresia „la Paştele cailor“ înseamnă a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la Sfântu’ aşteaptă, a nu te ţine de cuvânt.
Din legendele nativităţii şi din unele colinde, originea sărbătorii s-ar afla în blestemul cailor, animale nerumegătoare şi în permanenţă nesătule, de către Maica Domnului, care ar fi fost deranjată de tropotul, nechezatul şi ronţăitul nutreţului în timpul naşterii Domnului Iisus în ieslea din grajdul lui Crăciun.
