OCUPAȚII STRĂVECHI
Prelucrarea pieilor de animale este una din îndeletnicirile cele mai vechi ale oamenilor, care s-a dezvoltat din comuna primitivă. În trecutul îndepărtat se confecţionau piese de îmbrăcăminte sumară din piei crude. Cu timpul, pieile crude au fost înlocuite cu piei tăbăcite. Metodele arhaice de tăbăcire au fost: cruşitul, amuşala, dubitul, argăseala. Deosebirile dintre aceste metode constau în prepararea diferită a substanţelor chimice de tăbăcit şi în tehnicile tăbăcirii (umede sau uscate, cu substanţe organice sau anorganice).
Prelucrarea pieilor a luat un avânt deosebit în perioada feudală, în mediul de tăbăcari, curelari, pielari, samaragii (cei ce făceau samare), de al căror nume e plină toponimia românească.
Dintre meseriaşii legaţi de prelucrarea pieilor, la români, în parte dispăruţi astăzi, amintim pe: şeihădari sau cei care confecţionau şei; burdufari, care confecţionau burdufuri pentru ferestre şi pentru păstrat produse lichide; ciurari, oare confecţionau ciururi şi dârmonuri, foale şi cimpoaie; chesari, care confecţionau traiste şi buhaiuri.
Cele mai dezvoltate ramuri ale prelucrării pieilor au fost şi sunt: cojocăritul, curelăritul şi hămurăritul.
Cojocăritul se dezvoltă diferit de la un popor la altul. Tipul de veşminte de piele e deosebit la eschimoşi de cel al locuitorilor stepei asiatice sau al muntenilor europeni. Cojocăritul cel mai evoluat din punct de vedere artistic se întâlneşte în zonele temperate, la popoarele europene. Piesele de piele sunt brodate cu fire de lină, de metal, cu fâşii de piele colorată sau sunt împodobite cu „lipituri“, aplicaţii, cu picturi.
La români, cojocăritul prezintă o varietate foarte bogată, atât în privinţa croitului, cât mai ales a ornamentării.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
