Pe Leila Slimani am cunoscut-o acum câțiva ani, prin romanul ei de debut În grădina căpcăunului, și apoi prin Cântec lin, cărți care au devenit foarte repede bestselleruri cu peste 80.000 de exemplare tipărite în doar primele luni de la apariție.
În noul ei roman, Țara celorlalți, Slimani schimbă tonul, optând de data aceasta pentru un roman personal, o amplă trilogie, o saga de familie, care se desfășoară pe fundalul unui trecut tumultos, în care femeile simt acut viața și sacrificiile pe care le vor face în țara altora. Un roman intim, o poveste inspirată din trecutul bunicilor autoarei, bunica alsaciană și bunicul marocan, un roman de dragoste plasat după Al Doilea Război Mondial. Cartea reușește să transmită atmosfera sufocantă, ostilă și dură a celor care sunt dezrădăcinați.
Fiecare personaj surprinde o tipologie anume, fiecare se luptă împotriva limitelor impuse de familie sau de societate și, exact ca în viață, fiecare mic câștig adună un alt mănunchi de pierderi. Autoarea pune un accent aparte pe viața dificilă a femeilor, încercarea lor de a se emancipa în țara bărbaților, sacrificiile și durerea cu care își împart existența, bucuriile ca firimiturile mâncate dintr-o mână întinsă.
„Am vrut nu doar să spun povestea bunicilor mei, ci am încercat să transmit fascinația pe care o simțeam când eram copil și bunica îmi spunea povești despre război, despre cum era să fii o tânără femeie în Marocul anilor ‘50. În copilărie, toate acele povești mi se păreau fascinante și am vrut să arăt asta și cititorilor mei“, mărturisește autoarea într-un scurt interviu după publicarea cărții în Franța.
Aceeași tulburare o cuprinsese atunci când a aterizat la Rabat, pe 1 martie 1946. În ciuda cerului incredibil de albastru, în ciuda bucuriei de a-și regăsi soţul și a mândriei de a-și fi păcălit soarta, îi fusese frică. Călătorise vreme de două zile. De la Strasbourg la Paris, de la Paris la Marsilia și apoi de la Marsilia la Alger, unde se îmbarcase într-un Junkers vechi și crezuse că o să moară. Așezată pe o banchetă incomodă, printre bărbaţi cu privirile obosite de atâţia ani de război, și-a stăpânit cu greu ţipetele. În timpul zborului a plâns, a vomitat, s-a rugat la Dumnezeu. În gură i se amestecaseră gustul de fiere și cel de sare. Era tristă nu atât la gândul că va muri deasupra Africii, cât la acela că va apărea, pe cheiul unde o aștepta bărbatul vieţii ei, într-o rochie boţită și mânjită de vomă. În cele din urmă a aterizat bine-sănătoasă, iar Amin era acolo, mai arătos ca niciodată, sub un cer de un albastru atât de intens, încât ai fi zis că fusese primenit cu toate apele lumii. Soţul ei a sărutat-o pe obraji, cu ochii ţintă la privirile celorlalţi pasageri. A apucat-o de braţ într-un fel deopotrivă senzual și ameninţător. Părea că vrea să o controleze.
Au luat un taxi, iar Mathilde s-a lipit de trupul lui Amin pe care-l simţea, în sfârșit, încordat de dorinţă, înfometat după ea.
– O să dormim la hotel astă-seară, a anunţat el special pentru șofer – și, vrând parcă să-și dovedească moralitatea, a adăugat: E soţia mea. Tocmai ne-am reîntâlnit.
Rabat era un orășel alb și solar, a cărui eleganţă a surprins-o pe Mathilde. A contemplat cu încântare fațadele în stil art deco ale clădirilor din centru și și-a lipit nasul de geamul mașinii ca să vadă mai bine femeile frumoase care coborau pe bulevardul Lyautey, cu mânușile asortate la pălărie și la pantofi. Pretutindeni lucrări, imobile în construcție, în fața cărora bărbați rufoși veneau în căutare de muncă. Acolo, două măicuțe mergeau alături de două țărănci, care cărau niște legături de vreascuri în spate. O fetiță, tunsă băiețește, râdea de pe spinarea unui măgar de care trăgea un bărbat negru. Pentru prima oară în viața ei, Mathilde respira vântul sărat al Africii. Lumina a slăbit, devenind mai roz și mai catifelată. Îi era somn și se pregătea să-și lase capul pe umărul soțului ei, când acesta i-a dat de veste că ajunseseră.
N-au ieșit din cameră vreme de două zile. Ea, care era atât de interesată de ceilalți și de lumea de afară, a refuzat să deschidă obloanele. Nu se mai sătura de mâinile lui Amin, de gura lui, de mirosul pielii sale, care, acum își dădea seama, păstra ceva din aerul acestor ținuturi. Amin o fermeca de-a dreptul, așa că îl ruga să rămână în ea cât mai mult cu putință, chiar și în somn, chiar și atunci când stăteau de vorbă.
Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și mass-media, studiind la Sciences Po și ESCP Europe. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalist pentru revista Jeune Afrique. În 2014 a publicat primul său roman, În grădina căpcăunului, urmat de thrillerul psihologic Cântec lin, care a devenit rapid bestseller, cu peste 80.000 de exemplare tipărite în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Prix Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. Țara celorlalți (2021) constituie prima parte a unei saga de familie de inspirație autobiografică. Toate romanele autoarei au fost publicate în colecția Anansi. World Fiction. În ultimii ani, Leïla Slimani este cunoscută și pentru cariera sa diplomatică: în 2017, Emmanuel Macron i-a propus scriitoarei funcția de ministru al culturii, însă autoarea a refuzat. A devenit, însă, reprezentantul personal al președintelui pentru promovarea culturii şi limbii franceze. În 2018, revista Vanity Fair din Franța a inclus-o pe Leïla Slimani pe locul doi pe lista anuală a celor mai influenți oameni.
Țara Celorlalți a apărut în 2022 la Editura Pandora M, Colecția Anansi, tradusă de Daniel Nicolescu.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
