Locuințele permanente sunt construcțiile reprezentative ale oamenilor dintr-un determinat context natural, economic, social și cultural. Folosirea materialelor disponibile și a tehnicilor de construcție specifice unei epoci a condus la o anumită uniformizare structurală a locuințelor, în cadrul căreia, din cauza prosperității economice a unor indivizi, au apărut formele îmbunătățite, înmulțite cu timpul. Astfel, factorii economici și sociali au fost hotărâtori în procesul de diferențiere tipologică a locuințelor. Încă la sfârșitul secolului al XlX-lea, cărturarul Gheorghe Crăiniceanu distingea două categorii sociale de locuințe: „casa moldoveanului clăcaș” – monocelulară sau cu tindă și cameră, cu șopron în spate, ridicată din bârne sau nuiele – și „casa răzeșului avut” – cu tindă și două camere.
Locuințele permanente tradiționale din zona Neamț se înscriu în trăsăturile generale românești distingându-se unele particularități: dezvoltarea în plan orizontal, prin continue adăugiri la nucleul primar, și descentralizarea funcțiilor lui; încadrarea planului într-un dreptunghi, al cărui raport dimensional este de 2/1 sau 3/1; generalizarea acoperișului în patru ape, a cărui înălțime s-a aflat în timp, în proporții regresive cu cea a pereților: 2/1,1,5/1 și 1/1; prezența obligatorie a prispei, cu distribuție diferențiată: pe patru, trei, două sau o singură latură, dar integrală la fațadă; mascarea detaliilor de construcție prin tencuirea și spoirea cu alb a pereților, atât în interior cât și în exterior; existența unei singure intrări, întotdeauna prin tindă; dezvoltarea maximă a decomlui traforat la toate elementele cerdacului.
Considerând criteriul istoric cel mai important în tipologia locuințelor, deosebim trei grupe mari: casa veche, casa tradițională și casa nouă. Fiecare grup însumează trăsături caracteristice de construcție, care au determinat morfologia și structura locuințelor, ce stă la baza definirii tipurilor și variantelor.
Casa veche, numită în Neamț și bordei, reprezintă locuința care menține arhaice trăsături constructive și morfo-structurale. Deși bordeiul, în accepțiunea locală, desemnează în general, locuință de suprafață cu dimensiuni reduse, de obicei monocelulară, aceasta nu înseamnă că pe aceste meleaguri nu au existat și locuințe semiîngropate, a căror vechime este atestată încă din neolitic.
Bătrânii satelor își amintesc că au văzut în copilăria lor câteva bordeie, săpate în coastele dealurilor, lângă pădure, în care, temporar sau permanent, locuiau oamenii foarte săraci. Ele aveau o singură încăpere, de obicei pătrată, pe jumătate îngropată în pământ, cu pereți parțiali, cu colțurile rotunde, construiți dintr-o împletitură de nuiele pe furci, umplută cu lut și paie, apoi tencuită și văruită. Acoperișul bordeiului era în una sau două ape, învelit cu paie sau chiar cu pământ. Bordeiul semiîngropat nu avea ferestre, astfel că toată lumina intra printr-o ușă scundă, precedată de un gârlici. În planul interior, de circa 3 pe 3 metri, fără bagdadie, exista vatră din pietre, la nivelul solului, cu marginile înălțate din lut, o laiță tăiată în pământ sau dintr-o leasă de nuiele cu țăruși bătuți și o măsuță joasă.
Majoritatea acestor tipuri de bordeie au fost răspândite, cu secole în urmă, în satele din partea centrală și răsăriteană a zonei Neamț. Dar, izolat, au existat bordeie semiîngropate și la poalele munților, cu pereții din bârne, fixate pe o talpă din lemn așezată pe marginea gropii. Menținerea lor peste secole și milenii, fie ca locuințe temporare în moșia satului, sau mai rar ca locuințe permanente ale țăranilor săraci, în vatra satului, s-a datorat unor avantaje economice și strategice: ușurința procurării materialelor și a tehnicilor de construcție, neobservarea de către dușmani datorită amplasării și fizionomiei lor.
„La bordeie” se numea partea de sub Muntele Cozla a satului Dărmănești, azi cartier modern al orașului Piatra-Neamț, care, acum un secol și jumătate, era doar un cătun sărăcăcios, așezat sub pădurile de la poalele munților.
Toate bordeiele semiîngropate au dispărut treptat din zona Neamț, până la începutul secolului al XX-lea, fiind înlocuite cu locuințe de suprafață, care păstrau dimensiunile reduse, o structură asemănătoare și aproape aceleași tehnici de construcție. Acestea au continuat să se numească bordeie și să se mențină încă în realitatea satelor nemțene.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
