Dacă în numărul trecut al revistei ne refeream la fragmente de istorie petrecute în Țara Românească, în care Mircea cel Bătrân (cel Mare) a fost erou, acum urcăm înspre Moldova, acolo unde îl găsim drept domnitor pe Alexandru cel Bun, care a cârmuit țara de la 1400 la 1432, ceea ce pentru acele vremuri constituie o domnie lungă.
Un episod aparte din politica externă a voievodului moldovean ne este descrisă de regretatul istoric Neagu Djuvara.
Se știe, Alexandru cel Bun a fost un bun gospodar, teritoriul întinzându-se de la nucleul unde se formase, regiunea din Nord-Vest cu capitala la Suceava, cu marele oraș Baia, denumire care provine de la zona minieră din apropiere (baie = mină, băieș = minier). Acea regiune s-a întins din ce în ce mai mult, până înspre Sud, la mare, cuprinzând și Cetatea Albă, mare cetate, veche de pe vremea bizantinilor, deținută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor, care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean.
Alexandru cel Bun este totuși vasal al regelui Poloniei. Există documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, și nu numai atât, avem o altă dovadă că și-a îndeplinit îndatoririle de vasal și a participat la o luptă celebră între polonezi și cavalerii teutoni. Aceștia sunt urmași ai cavalerilor cruciați din Palestina, stabiliți în Nordul Poloniei. Ei și-au justificat prezența în zona de astăzi a Poloniei prin misiunea de a-i creștina pe acei păgâni care mai rămăseseră în Nord-Estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgână”: la origine, era „litvă păgână”.
Lituanienii (care au rămas păgâni până la finele veacului al XIV-lea) erau foarte buni ostași. În frunte cu voievodul lor, s-au întins peste regiuni de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, Sudul și Vestul Ucrainei (țara Galiției). Era mai mare decât Polonia de la acea vreme.
Regele Poloniei a reușit să încheie alianță cu marele-duce al Lituaniei, prin căsătorii și, neavând urmaș în linie bărbătească, i-a urmat la tron Jagello, voievodul lituanian care s-a creștinat. Așadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii, mai de timpuriu creștinați și mai înaintați în civilizație, vor asimila parțial Lituania, și vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană.
La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Grunwald, Alexandru cel Bun a trimis un contingent de patru sute de călăreți. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puțin. Acești călăreți, o spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei, aplicând o tactică militară nouă: atacă frontal, iar când ajung în fața dușmanului se opresc brusc și se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcați în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăștie. Cavaleria ușoară se oprește brusc din nou și îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, și îi distrug pe cavaleri.
Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei, în 1422, la sfârșitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria și cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
