Într-un context în care atenția publică se mută tot mai ușor de la un subiect la altul, unii oameni rămân consecvent aproape de cultură, nu ca poziție declarată, ci ca mod de lucru și de viață. Pentru ei, literatura, arta și dialogul cultural nu sunt proiecte ocazionale, ci o formă de existență constantă, trăită cu seriozitate și continuitate.
Un astfel de parcurs este cel al Anicăi Daniela Luncanu, pentru care scrisul și preocupările artistice se leagă de formarea și activitatea profesională. Implicarea sa în zona culturală se exprimă prin participare, reflecție și prezență activă, într-o formă care poate fi înțeleasă mai degrabă ca dăruire de timp și atenție decât ca rol formal sau declarativ.
Formată în zona juridică și filosofică și cu o activitate profesională desfășurată în prezent în administrația publică, Anica Daniela Luncanu răspunde deschis la întrebări despre începuturile relației cu scrisul, influența copilăriei asupra formării sale interioare, dar și despre temele profunde care îi structurează noul roman și preocupările literare și artistice.
Cum a început relația dumneavoastră cu scrisul? În ce moment ați simțit că literatura nu mai este doar o pasiune?
Anica Daniela Luncanu: Relația cu scrisul a început de pe la trei ani, când bunicul matern mi-a pus creionul în mână și m-a învățat să trag prima linie. Scria scrisori și eram vrăjită de felul în care curgeau pe hârtie literele. În scurt timp știam deja alfabetul și cifrele arabe. Citeam și puteam să scriu propoziții scurte. Era un creion chimic, îmi plăcea culoarea lui, un fel de stânjeniu dacă-l muiam în gură, apoi a meșterit el însuși o pană de gâscă pentru mine. După asta mi-a cumpărat condei cu peniță și cerneală. Eram până la urechi plină de pete de cerneală verde. Am scăpat călimara și bunica a stors și a strecurat cireșe negre ca să-mi dea ocupație. Cu un caiet în față, făcut în casă și cusut cu sfoară, ei știau că stau cuminte și nu pornesc spre pădurea în care mă refugiam adesea. Eram un copil tăcut, bolnăvicios și care avea obiceiul de a dispărea pur și simplu. Plecam după flori, după fluturi, iubeam tare, tare să fiu în preajma fagilor în pădure. Stejarii mă speriau, vedeam într-un mod înfricoșător contorsiunile crengilor lor puternice, ca niște brațe de monștri, de căpcăuni. Să trecem, căci poveștile copilăriei pot curge pe pagini întregi și nu ajungem la un capăt.
Și acum iubesc scrisul de mână, neapărat cu stiloul. Pornirea literară vagă și un fel de sensibilitate la cuvântul rostit ori scris, așa cum se manifestă în copilărie, mi-a fost identificată încă din primele clase, la școală, și apoi am primit încurajări de a citi mult, mult și de a scrie, de la profesorii mei, bineînțeles.
Literatura nu a încetat să fie, vreodată, pasiune pentru mine. Scriu, dar pot scrie doar dacă sunt furată, pur și simplu confiscată de un subiect, persoană, concept, carte, eveniment, întâmplare… De aceea, nu cred că aș putea face jurnalism în mod coerent și cotidian. Încerc să-mi identific cu grijă subiectul, să fiu eu în spatele frazelor, să simt că pot aborda integral un subiect, fără improvizații lingvistice care ascund un vid. Astfel, înainte de a aborda un articol sau un eseu, mă pregătesc anume și citesc despre subiect până îmi clarific mie însămi aspectele istorice și conceptele consacrate ale temei acestuia.
Și mai este un aspect pe care l-am învățat de la editorul de carte Corneliu MIFTODE care, printr-un fericit (!?!) accident, mi-a devenit și tovarăș de viață: „dacă acesta îți este talantul, urmează porunca și înmulțește-l în mod cinstit”. Și, ca să traduc, în termenii aceluiași personaj, asta înseamnă să nu fii vanitos și excesiv aidoma alpiniștilor care urcă pe creste pentru a-și satisface ego-ul. Urcă, dar urcând, să crești pe interior, să ajungi la maximul care poți fi tu însuți, fără vreo păguboasă dorință de afirmare a numelui. Arta scrisului nu este egolatrie. Prestigiul urmează, în felul său, cinstei intelectuale. Curățenia cuvântului așezat pe hârtie înseamnă, de fapt, să te așezi în spatele a ceea ce spui, ca după o cortină care se trage. Cuvântul tău să strălucească, persoana, mai puțin.
După primul roman dedicat adolescenților, ce v-a determinat să mergeți acum spre un roman existențial, cu o tematică mai profundă și introspectivă?
Anica Daniela Luncanu: „Bufnița aurie” este o carte scrisă pentru Vladimir, fiul meu, de care am fost despărțită de Soartă pentru scurt timp. Că se potrivește unei generalizate vârste adolescentine, este salutar și mă bucură. Am vrut acolo să spun că prima dragoste, de regulă imposibilă sau pierdută, este adevăratul prag al maturizării băieților și fetelor care cresc și cresc repede. Din nefericire, cartea a apărut cu multe greșeli de tipar care ar putea fi pardonate de cititori generoși, dar nu și de mine însămi. Am scos în lume un lucru cu erori tipografice, pauze nepermise, fără unele diacritice și asta mă face să îmi fie rușine când o ofer. Poate, după apariția romanului „FERPAR” vom reuși o reeditare. Nu putem ști cum vor decurge lucrurile. Istoria acestui neprielnic veac și viețile noastre apucă pe niște căi care nu mai permit o previziune a duratei demersurilor noastre. Și nici promisiuni ori termene nu putem da pentru că… Pentru că. Ca să răspund pe de-a întregul întrebării dumneavoastră: în noua carte sunt într-o zonă de predilecție. O sincopă de viață a fost motivul temei centrale a viitoarei cărți, fără ca aceasta să fie esențială.
Ce întrebări despre viață, despre om sau despre sens vă preocupă cel mai mult și se regăsesc în noua carte?
Anica Daniela Luncanu: Captivitatea din noul veac, Moartea, moartea spiritului liber, Iubirea și Iertarea, cam în această zonă îmi plimb povestea…
Cât din propriile trăiri, observații sau experiențe personale se strecoară, inevitabil, în personajele pe care le construiți?
Anica Daniela Luncanu: Totul este privire și experiență personală, experiență livrescă, exercițiu al ochiului și al ochiului interior. … Prin asta, nu încerc să pariez pe tezele hermeneutice care spun că totul se află în conștiința noastră, iar lumea însăși este un dat în vederea acestei conștiințe. Husserl a fost prea mult pentru neuronul meu filosofic. Cum, de altfel, nu mă pot lipi deloc de un nou tip de limbaj al criticii de artă vizuală în care se forțează distonic un concept nou și ambiguu, anume: „narativul”. Nu mă preocupă culisele actului de creație, nici povestea nașterii unei cărți, a unei fotografii ori piese de teatru. Nu mă interesează nici psihicul autorului. Mă interesează rezultatul, are sau nu calitate, are sau nu valoare intrinsecă. Și apoi pe cine interesează că am suferit, că eu anume am suferit, că scriu din carnea unei suferințe? Nu are nici o relevanță pentru ochiul cititorului sau criticului. Poate că suferința va conta la Judecata lui Dumnezeu, în literatură, nu durerea contează, sigur nu. Nici în Artă.
Unde și când va fi lansat acest al doilea roman ce vă poartă semnătura?
Anica Daniela Luncanu: Unde, știu: Editura „C.M.IMAGO”, la una dintre colecțiile acesteia, „PARIA” – cred, viza deciziei finale aparține editorului. Când? Eu însămi nu sunt mulțumită de finalul romanului. Deci, nu am un termen fix. Îmi doresc, în schimb, să îl văd între coperți pentru ca apoi să putem trece la pregătirea celor două albume ale fundației cu același nume care omagiază presa scrisă, în special, și personalități pietrene contemporane, în proiectele noastre cu finalitate certă: două albume de artă: „Iubesc Hârtia !” și „colecția de azi – PORTRET”.
Sunteți foarte apropiată de zona artistică și vizuală. În ce fel influențează arta stilul dumneavoastră de a scrie sau atmosfera pe care o creați în proză?
Anica Daniela Luncanu: Cu arta am o relație personală din copilărie. Același Bunic matern – Neculai CRISTIAN – era tâmplar, olar, stăpânea bine dalta în lucruri de finețe a meșteșugului lemnului. Mi-a amprentat copilăria și viața într-un mod definitiv. Chiar am vrut să devin sculptoriță, am fost una dintre elevele preferate ale Maestrului Florin-Mircea ZAHARESCU. Nu a fost să fie. Iar să mă joc în lut ori piatră acum… Nu. Nu agreez amatorismul pe nici o zonă creativă. Sau ai școală și știi meșteșugul bine, bine și abia apoi poți pretinde că faci Artă, sau te joci pasional, la pensie, ca să cunoști oameni, să frecventezi niște cercuri…
Nu există o relație neapărată între arta vizuală și textul meu scris. Prin pregătire universitară, sunt mai curând atașată de concept decât de imagine. Acum învăț, pur și simplu învăț, strictețea terminologiei criticii de artă și finețea delimitărilor stilului propriu al unor epoci, artiști… teorii și teze. Fără un asemenea antrenament, fără acel fond de apercepție al limbajului specific unui domeniu, nu aș îndrăzni să scriu despre ceea ce văd pe simeză și să fac asta într-un mod personal și asumat.
De unde vine această nevoie de implicare culturală și socială?
Anica Daniela Luncanu: Nu cred că în cazul meu ar fi vorba de vreo nevoie de implicare socială. Am sălbăticia mea de om al pădurii și sufăr de un soi de mizantropie, nu înțeleg neapărat ce înseamnă „a ieși ca fetele, în oraș”, nu am crize de „shopping” în grup, nu militez politic, nu fac parte din galeria vreunei vedete a timpului. În schimb, trăiesc o frică teribilă că se mută la Cer niște oameni care dețin comori ale unor experiențe istorice și culturale rare. Și că se stinge tendința generației mele de a fi deschisă către lumea și fenomenul viu al artei, nu acela virtual, atât de futil și nesigur. Experimentul artistic, vizual, literar, sau care vreți dumneavoastră, nu mă preocupă decât în mod accidental, adică, hai să vedem ce le trece prin capete. Uneori găsim oameni care ar putea depăși experimentul dacă se vor căuta pe ei înșiși cu dreptate și răbdare. Mi s-a întâmplat la o expoziție la Botoșani la care am participat la invitația amicului PIT (Teodor-Petru Moldovan) să spun verde unui pictor, care a purces în lumea pânzei pe la vreo 30 de ani, că ar putea fi un nume peste vreo 10 ani dacă insistă în stil și tușă. L-am supărat până la furie pe acel om și asta a fost, eu am avut cinstea de a-i spune ce cred.
Ce v-a oferit voluntariatul în zona artistică, dincolo de experiențele profesionale sau culturale?
Anica Daniela Luncanu: Nu fac voluntariat artistic. Nu știu ce-ar putea să însemne asta. Dacă vă referiți la faptul că nu sunt remunerată pentru articole sau pentru scurtele mele intervenții la scena deschisă a unor expoziții… nu știu ce să zic. Mai bine tac. Dacă numiți asta voluntariat, fie.
Cum arată procesul dumneavoastră de creație? Scrieți disciplinat, după un program, sau lăsați inspirația să conducă totul?
Anica Daniela Luncanu: Nu am timp de o metodă a scrisului. Tare mi-ar plăcea să-mi permit ca, în mod necesar, să fiu nevoită, pedepsită, exilată să stau la masa de scris. Ar fi un lux. Dar, scriu când apuc și vai de aceia care-mi stau prin preajmă în acele ceasuri. Intru în rândul nebunilor cu acte. Nu pot scrie nici o conjuncție dacă nu am clar în minte titlul. Nu am asta, nu pot construi. Umblu prin casă ca lovită de dambla, fumez compulsiv, nu răspund la telefon, vai, sunt o catastrofă… Când pică în cap „bănuțul” titlului, gata, încep și, de regulă, nu mă opresc până la final. După asta, refac, elimin repetițiile, rotunjesc, rescriu. Las un timp de răgaz minții și reiau lectura, încerc să-mi privesc textul cu un ochi străin… Deși aveam înainte de orice, în cap, vedenia a ceea ce vreau să spun, rareori se întâmplă ca textul să traducă fidel ceea ce a cuprins intuiția.
Scrisul este imprevizibil ca armăsarii în luna mai. De aceea, titlul organizează frazarea, ritmul de redactare, „povestea” conceptuală. Îmi este neapărată liniștea. Să aud doar greierii vara ori, iarna – vântul. Altceva, nimic. De asta, cel mai bine lucrez nopțile. Nu la fel stau lucrurile când e vorba de carte. Munca la o carte este altceva. Prima respirație, textul și conținutul brut mi-au luat cam o lună și cam zece ore, zilnic. La „Ferpar”, zic. Dar apoi… treci prin toate filtrele fiecare cuvințel, fiecare epitet. Începe adevărata muncă: șlefuirea. Iar ultima corectură pe care o fac, de regulă, împreună cu Mif, alias Corneliu MIFTODE (C.M.), este de-a dreptul traumatizantă. El deține un fel de meta-privire, percepe vizual și cel mai fragil non-sens ori paradox. „Vede” inclusiv consoana unui cuvânt care strică muzicalitatea textului. Cu el am mai terminat o facultate, m-am învățat pe mine, să-mi ascult rostirea interioară și să dau totul. Nu e ușor să ajungi la esențe, darămite să rămâi acolo prin tot: frazare curată, exprimare proprie, figuri de stil, anumite licențe perfect adecvate întregului…
Astăzi se scrie mult și când văd câte cărți apar, unele proaste sub toate aspectele, mă ia groaza. Edituri-afaceri sunt puzderie… cenzori și critici, care să țină pasul și să pună stavilă fenomenului acesta păgubos pentru cultură, nu mai sunt. Bazar de cărți, bazar de idei…
Într-o perioadă în care totul pare să se consume foarte repede, ce credeți că mai caută oamenii în literatură și în artă?
Anica Daniela Luncanu: Nu doar că se consumă, consumerismul acesta dement ne și consumă. Ardem în flacăra rece a unor iluzii și deșertăciuni. Ne-a fost furată bucuria pelerinajului în toate. Cred că fac parte din ultimele generații care adoră călătoria până acolo, până la punctul visat, Arcadia, Ierusalim sau Mecca, toate în sens spiritual, bineînțeles. Acum se vrea totul repede, repede și acest repede se petrece. Iată-l!
Îl caută unii pe Dumnezeu dar nu calcă în Biserică ci merg la psiholog care să-i lumineze de ce sunt goi și nefericiți. Ei cred că au gândirea în capul lor și își permit dialogul direct cu Acela în privința căruia se îndoiesc. Căci, nu-i așa, credința e o formă de manipulare… Preferă „sfetnicii” de pe tik-tok în locul Cuvântului consacrat din Biserică sau Templu sau au pe noptiere cărți motivaționale care mai de care mai șocante. Copiii noștri nu mai au lecturi obligatorii, profesorii scot ediție după ediție de cărți cu teme posibile de evaluare sau bacalaureat. Sinteze, rezumate, totul pe tavă, de-a gata, fără efort, fără memorare, fără profunzime.
Nu știu ce caută oamenii de astăzi în literatură și artă, dar dacă vor căuta bine, sigur vor găsi. Răspunsurile, toate, sunt chiar aici, depinde cum pui întrebarea. Și ca să pui bine o întrebare, e cazul să taci pentru ceva vreme. Noi nu ne mai dăm seama, dar nu sunt multe șanse de a pune întrebarea corect. Oracolul este capricios.
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
