Editura Nona a Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamț a publicat, de la înființare și până acum, numeroase titluri ale autorilor nemțeni, concentrându-se, în special, asupra lucrărilor din domeniul etnofolcloric, câteva exemple fiind „Lumea satului”, a lui Neculai Popa, „Dramaturgie folclorică ilustrată” și „Panorama teatrului folcloric”, semnate de George Brăescu, „Folclor muzical din Bicazu Ardelean” a lui Isidor Rusu, „Aspecte ale ceremonialului”, autor Vasile Golban.
Una dintre cele mai însemnate cărți editate de Nona este „Folclor literar din județul Neamț”, tipărită în chiar al doilea an de funcționare, 1996. Ediția îngrijită de profesorul George Brăescu cuprinde texte culese de-a lungul întregii vieți de către regretatul învățător Ion Luca, din Farcașa (Neamț). În cuprinsul lucrării se află cântece culese din localitatea de baștină – cântece de înstrăinare, de sărăcie și de revoltă, de voinicie și de haiducie, de cătănie, de război, de jale și de noroc, păstorești, de dragoste și dor, de lume, de nuntă, de înmormântare (bocete) – strigături, blesteme, balade.
Puțini mai sunt aceia care l-au cunoscut pe învățătorul și folcloristul Ion Luca. De peste ani, din 1966, ne vine mărturia poetului băcăuan Ovidiu Genaru (pseudonim al lui Ovidiu Bibire), cel care, în Revista „Ateneu” numărul 12 din acel an, realizează un portret al bătrânului învățător.
„În acest septembrie, înainte de lăsarea oilor în curți, am fost la stâna lui Mihai Lupuleasa, unde totul este de lemn zeruit. Locul este de piatră, dar pasul se-nfundă în mușchiul gras și-n ciuperci și e atât de cețos plăsmuit sub steaua ciobanului, încât nu-l mai poți părăsi. A fost și un foc și frigare și îngălbeniți cireși sălbatici și ceva băutură. Iar Mihai a strigat odată spre niște locuri și a răspuns al doilea cioban, Toader, dar nu s-a văzut, venind doar când s-a rărit pădurea. A apărut săltând cu pușca lui englezească pe umăr, înalt de departe și mai înalt de aproape. Spre seară, am coborât, dar n-am avut cum mulțumi pentru toate cele, prea multe fiind și bune, mereu refuzate celor care trăiesc prin cetăți. Am trecut Bistrița spre Farcașa și-am înnoptat, cu pește și vin roșu, la un om căruia toți îi spun moș Luca. Moș, deoarece e alburiu la păr și toți îl știu pe-aici de când s-au pomenit. Vorbește ca satul și e hâtru că abia te înțelegi cu el. Când vorbește, despică ori te ocolește, dezechilibrează cuvintele.
E singur într-o casă curată din care nu lipsesc: undița, ghitara, magnetofonul, ceaunul, florile, cărțile (și nu de oricare). Adunate, aceste lucruri încheagă un om singuratic. Dar moș Luca e vesel și primitor, își ascunde singurătățile cât poate. Este apostol de treizeci și opt de ani și are o patimă: ascultă ce și cum spun și cântă oamenii. Patima veche, continuă, profundă, sfințită de cei în mijlocul cărora se află. Toată vorba lui de aici vine.
Farcașa este o așezare a muntelui și a apei. Sunt aici întâmplări care n-au ieșit niciodată în lumea netedă a șesului. Ca zăpezile ce se păstrează în căldările de piatră apărate de vânt, ele vecuiesc aici. Așezările șesului sunt sortite pulberii. Ca-n timpuri nebuloase, urșii s-au înmulțit și vin la furat în grădini, iar mistreții sapă bulbii cartofului. Limba fărcășenilor e colorată; unul spune: mă duc la livegioară să dau fânicel la oițe.
Și moș Luca culege tot, umbla cu magnetofonul, cu creionul, înseamnă, păstrează pe bandă, confruntă. Mi-amintesc, am ascultat în acea seară un descântec de apropiat data măritișului. Era un glas de femeie bine compus, impresionant, cu puteri incantatorii și magice neîndoielnice. Dar ceea ce reușise moș Luca cu această vrăjitoare era un tur de forță: să o deconspire. Ea explica cu umor că nu crede în ce spune, dar uneori se poate întâmpla ca realitatea să vină în întâmpinarea descântecului. Plata se face anticipat și în natură, și prețul se-ntreiește dacă totul merge bine. Descântecul are valori literare extraordinare. Textul este moștenit tainic, spus repede ca și cum magnetofonul ar avea memoria slabă.
Printre cele culese cu ochi atent și notate fără alterări ori intervenții, aș enumera: o carte cuprinzând folclor din Farcașa (peste două sute de texte) și predată editurii de specialitate, multe de certă valoare, jocuri, cântece, apocrife credințe în rai și iad, ghicitori. Acum, moș Luca lucrează o monografie a comunei, în care datele istorice exacte sunt confruntate cu relatările verbale ale bătrânilor. De 19 ani, acest pasionat culegător s-a rotit în jurul Farcașei ca fluturele atras de lumină (cum spune el). Loc păduros cu oameni cunoscând muntele, păstrători de mari frumuseți spirituale nealterate este această comună. Fiecare casă are legea ei, copiii cunosc două generații din urmă, iar păstorii au deprins meșteșugul de la tații lor, tot păstori până-n negura timpului. Numele lui moș Ioan Luca este bine cunoscut în șapte sate, el este prietenul oierilor de la care află taine și povești pierdute pentru noi. Căci Mihai – ciobanul – are și memoria tatălui său, și a bunicului său, și a pietrelor, și a ploii și trăiește astfel după semnele cerului.
Laud acum menirea lui Ioan Luca, pentru ce ne aduce din când în când nouă și pe toți cei care, asemenea lui, ne împărtășesc din sfântul simț artistic al poporului nostru.”
Contribuția deosebită adusă de Ion Luca dezvoltării vieții culturale a zonei, în special prin culegerea, conservarea și transmiterea mai departe a folclorului autentic, în fapt spiritul locuitorilor de pe Valea Muntelui, a făcut ca memoria sa să fie cinstită și prin numele pe care îl poartă Școala gimnazială din Farcașa: „Ion Luca”.
Autor articol: Valentin ANDREI
