Adăposturile pentru alimente i-au preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. În săpăturile arheologice, adeseori s-au descoperit urme ale gropilor de bucate. Depozitele de grâne și de semințe de plante agricole și textile erau păstrate de daci în gropi în formă de dolie, săpate simplu sub locuințe. Dan Gh. Teodor le descrie detaliat: „..gropile de provizii de adâncimi și forme diferite sunt cilindrice sau în formă de sac, cu gura mai îngustă sau fundul puțin albiat… unele au fost arse inițial, intenționat pentru a face pereții și fundul lor impermeabil.”. Despre existența altor forme de adăposturi străvechi pentru alimente, dovezile sunt incerte.
În gospodăriile țărănești din zona Neamț, construcțiile pentru depozitarea proviziilor nu au cunoscut o dezvoltare deosebită, ca a celor din Gorj, din Câmpia Transilvaniei sau din alte zone agricole, pomicole și viticole.
În trecut, țăranii săraci își păstrau cerealele în cămară sau în podul casei, în coșuri lipite cu lut sau în buduroaie mari, iar cartofii în arhaicele gropi, săpate lângă casă. Forme deosebite și-au construit numai țăranii înstăriți: hambare, coșere, beciuri pietruite.
Hambarul este o construcție înaltă, din lemn, poligonală, ridicată de la sol pe bubulaci, cu podeaua și pereții din bârne subțiri ori scânduri și cu un acoperiș în două sau patru ape, cu streșini largi, învelit cu paie sau draniță. În Neamț s-au construit hambare numai în satele depresionare și deluroase, unde agricultura a fost mai dezvoltată.
Coșerul pentru păstrat știuleții de porumb a avut o mai largă răspândire, fiind și astăzi folosit. Construite din nuiele sau șipci, coșerele au fost întotdeauna așezate pe platforme, ridicate pe suporturi din lemn sau piatră, cu acoperișul învelit cu strujeni, draniță, tabla ori plăci de azbest. Coșerul vechi era de formă ovală, la care nuielele erau țesute pânzește pe prăștinile fixate între talpă și cosoroabă. Pentru consolidare erau bătuți pari exteriori, care susțineau acoperișul.
Coșerul din șipci reprezintă o construcție mai nouă și mult mai solidă. El se ridică pe o talpă groasă din lemn, dreptunghiulară, în care se prind amnarii ciopliți și între ei se fixează șipci oblice, distanțate, în așa fel încât să formeze un estetic joc unghiular de registre.
Dintre adăposturile pentru alimente săpate în pământ, în zona Neamț au existat mai multe forme: groapa de bucate, zămnicul și beciul.
Străvechea groapă de bucate, cunoscută odinioară pe întreg cuprinsul spațiului locuit de români, este folosită și în zilele noastre, pentru păstrarea cartofilor de sămânță. Dimensiunile gropii sunt dictate de cantitatea cartofilor care trebuie depozitată, având forma unui cub, cu latura în jur de 1,5 metri. Toamna, pe fundul gropii se așază un strat de paie, se pun cartofii, iar deasupra alte paie și acoperișul din scânduri și pământ. În aceste condiții se asigura buna conservare a cartofilor până primăvara.
Zămnicul este o groapă de bucate mai evoluată. Are dimensiuni mai mari, pentru a permite intrarea omului cu ajutorul unei scări mobile, cu pereții consolidați cu lemne și cu un acoperiș orizontal sau înclinat, în care se află ușa. Aceasta a fost pivnița țăranului sărac, până la mijlocul secolului al XX-lea, așezată sub șură, șandrama sau lângă casă.
Beciul reprezintă o construcție solidă, care necesită antrenarea meșterului pietrar. Forma și amplasarea lui s-au schimbat de la o etapă la alta. Beciurile din gospodăriile vechi erau săpate în coasta dealului, pentru a ușura construirea și intrarea. Dacă groapa de cartofi și zămnicul erau adăposturi îngropate integral, răspunzând și unor necesități strategice, din perioadele de restriște, beciul a devenit un element arhitectonic vizibil, prin construcția exterioară, de la intrare. Caracteristica principală a beciului este pietruirea interiorului, prin realizarea unei bolți lungi de 3-8 metri, înaltă de 2 metri și acoperită cu pământ.
În gospodăria lui Vasile C. Bălțătescu, din satul Prihodiștea-Bălțătești, se găsea un beci mare, pietruit, la care construcția de la intrare amintea de vechile bordeie semiîngropate: pe marginea gropii se ridicau trei pereți parțiali, din nuiele și furci, cu umplutură de lut cu paie, cu un acoperiș piramidal, în patru ape, învelit cu draniță. Prin ușa scundă, la nivelul solului, se pătrundea în interiorul beciului, pe cele șase trepte.
În puține gospodării tradiționale, beciurile sunt construite sub șandrama, șură sau șopru, și în cazuri izolate sub locuință.
Adâncirea șanțurilor de fundație, pentru temeliile din piatră sau beton, ale locuințelor din ultimele decenii, a avut ca o consecință firească amplasarea beciului sub casă, cu intrarea din antret sau din ogradă. În aceste condiții, beciurile noi au căpătat formele și dimensiunile unei încăperi mari, semiîngropate. Astfel, a dispărut din structura gospodăriei țărănești contemporane o altă formă arhitectonică tradițională – beciul.
Adăposturile pentru furaje au în gospodăriile nemțene forme impunătoare. Excluzând spațiul de depozitare a fânului, de deasupra grajdului, în toate satele de la poalele munților și de pe culmile dealurilor se găsesc fânării, cu dimensiuni masive.
Ele sunt construcții simple, de tipul corlei, cu acoperișul în una sau doua table și învelișul din draniță, susținut pe patru sau mai mulți pari, între care sunt fixate leațurile ori scândurile, care formează niște pereți parțiali. Unele fânării au capacitate foarte mare. Ele sunt așezate în apropierea grajdului, cu împrejmuiri speciale.
În gospodăriile din satele agro-pastorale, paiele și fânul sunt depozitate în șura combinată cu grajdul.
Dar, deși fânăriile sunt foarte încăpătoare și general răspândite, o nota caracteristică a satelor carpatice și pericarpatice o reprezintă mulțimea stogurilor și clăilor de fân, ridicate pe prepeleci și adunate în țarcuri din răzlogi, în grădina din sat sau din moșie, completând armonia și pitorescul ansamblului gospodăresc.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zona Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
