În condițiile folosirii acelorași materiale de construcție, casa tradițională păstrează unele trăsături vechi, mai cu seamă în privința limitării dimensiunilor, dar dezvoltă și numeroase caracteristici novatoare privind sistemele de construcție, utilizarea spațiului, înfrumusețarea interiorului și a exteriorului etc.
Tipologia din categoria casei tradiționale are la bază schimbarea locului vetrei pentru obținerea unui spațiu necesar păstrării lucrurilor bune și desfășurării evenimentelor ceremoniale, separat de încăperea de locuit sau cea de trecere. În acest sens am distins trei tipuri: casa cu tindă încălzită, casa cu tindă și cămara încălzită, ambele evoluate din tipurile vechi, de la care păstrează nu numai structura dar și asimetria caracteristică, și al treilea este tipul mai nou de casă, cu tindă mediană și două camere.
Casa cu tindă încălzită s-a realizat prin mutarea vetrei din camera de locuit în tindă, ceea ce a atras și celelalte elemente și funcții ale vieții de toate zilele, impunând mărirea spațiului tindei până la dimensiunile unei camere de locuit. În prima fază, vatra rămânea în cameră și focul se făcea în tindă, apoi s-a scos numai hornul în tindă, încălzindu-se ambele încăperi, pentru ca în final să fie transferat în tindă întregul sistem de încălzit și preparat hrana, în timp ce camera a rămas adeseori neîncălzită. Am surprins această formă de trecere la casa lui Turcu I. Gheorghe din Negulești. Bordeiul monocelular, durat din bârne rotunde la începutul secolului al XIX-lea, a fost împărțit în două încăperi, printr-un perete median care se oprea la vatra amplasată pe mijlocul peretelui din spate și în care s-a lăsat o ușă și o fereastră mică (20 x 25 cm), neacoperită, pentru a ușura legătura dintre cele două spații. Hornul și gura cuptorului deplasate în tindă, ca și patul de lângă vatră, au mutat îndeletnicirile diurne în prima încăpere, cea de-a doua devenind cameră curată și încălzită. Această situație, când cele două spații cu funcții principale diferite s-au realizat prin diviziunea încăperii originare constituie un prim pas spre casa cu tindă încălzită, care implică și mărirea dimensiunilor, conducând la planul cu două camere.
Majoritatea caselor țărănești din satele zonei Neamț, construite până la Primul Război Mondial și păstrate în număr mare până la sfârșitul secolului al XX-lea, sunt alcătuite din două încăperi alăturate, simetrice și relativ egale: prima numită tot tindă, fiind spațiu de locuit, dar și de intrare și trecere în a doua încăpere – camera curată.
În tindă se afla vatra mare cu cuptor și plită, amplasată în colțul dintre peretele din spate și cel median. În continuarea vetrei – o laiță, acoperită cu țol din buci sau lăicer din lână, iar în dreptul ferestrei – o masa și lângă ușă – blidarul.
Pe lângă noile elemente de interior, introduse în tinda pe care au transformat-o în cameră de locuit s-au realizat și unele îmbunătățiri de construcție: generalizarea tavanului cu podeală și grinzi, apariția ferestrelor – una sau două, lângă ușa de la intrare și alta pe peretele lateral.
Camera curată a rămas cu aceeași organizare veche a interiorului, din care a fost scoasă vatra, introducându-se în rare cazuri o sobă oarbă în perete sau o sobă separată. De obicei, camera curată era neîncălzită, fiind folosită doar în anotimpul călduros al anului.
Un element nou l-a constituit cerdacul cu stâlpi crestați și balustradă din șipci încrucișate ori scânduri ulucite și în rare cazuri a apărut pridvorul.
Tipul de casă cu tindă încălzită a înregistrat o deosebită răspândire în toată Moldova, cu deosebire pe Valea Bistriței și în zona Neamț. El a corespuns condițiilor economice și sociale ale păturii largi a țărănimii, până la începutul secolului al XX-lea, deoarece a asigurat, cu cheltuieli puține, realizarea celor două spații principale, pentru desfășurarea unui trai modest: prima pentru traiul zilnic și a doua „camera de curat”.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zona Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
