Toate construcțiile populare din zona Neamț se integrează în tipologia generală a formelor arhitectonice caracteristice zonelor pericarpatice moldovenești. Specificul nemțean constă în frecvența și răspândirea anumitor tipuri arhitectonice, în dezvoltarea unor particularități morfostructurale, dar mai ales în conturarea unor particularități estetice.
Diversitatea formelor de construcție a fost determinată de creșterea continuă a cerințelor vieții. Tipurile noi trebuiau să corespundă necesităților utilitare și spirituale ale oamenilor, rezultate din adâncirea specializărilor ocupaționale și adaptarea la noile condiții economico-sociale. Evoluția tipologică a construcțiilor a urmărit desăvârșirea morfologică și complexitatea structurală, prin perfecționarea tehnicilor și creșterea calității materialelor. Acest proces s-a petrecut în decursul timpului, prin acumularea și transmiterea experiențelor și cunoștințelor de la o generație la alta.
În arhitectura populară, cu toată evoluția înregistrată, tipurile istorice nu s-au eliminat total, ci au coexistat până în secolul al XXI-lea, oferindu-ne posibilitatea cunoașterii condițiilor de muncă și de viață ale generațiilor de înaintași. Zona Neamț poate fi considerată o adevărată arhivă de arhitectură populară tradițională, datorită păstrării principalelor tipuri evolutive de construcții și a formelor de trecere dintre ele.
În arhitectura populară putem face o primă clasificare, după statutul social în: construcții din gospodăria familiei și construcții de interes comunitar.
Construcții din gospodăria țărănească
Aceste categorii de arhitectură populară, fiind cele mai numeroase și mai diverse, creează nota caracteristică a unei așezări. Clasificarea generală a construcțiilor din gospodăria țărănească are la bază criteriul funcționalității, după care se disting trei mari categorii: locuința, anexele și împrejmuirea.
Locuința este cea mai importantă formă arhitectonică, cu două elemente definitorii: acoperișul și vatra. Acestea răspund cerințelor primordiale ale vieții oamenilor: apărarea de intemperii, încălzirea și prepararea hranei. Pe parcursul istoriei, locuința a înregistrat radicale transformări, de la tipurile primare, simple și ușor de construit, la cele complexe, contemporane. Coliba, bordeiul și casa sunt formele principale de locuință, în care s-au dezvoltat o serie de tipuri și variante, condiționate de corelarea factorilor istorici, geografici și culturali.
Prima clasificare a locuințelor, bazată pe temporalitatea folosirii și răspândirea teritorială cuprinde două grupe distinctive: locuințele temporare și locuințele permanente.
În grupa locuințelor temporare intră aproape toate adăposturile oamenilor, construite pe moșia satului și folosite în scopuri diferite, numai o perioadă a anului.
Cele mai simple și mai vechi au fost colibele, cu forme rotunjite, la care pereții și acoperișul constituiau o singură unitate tehnică. Ele erau înjghebate ușor, din pari și crengi, de către familia care se deplasa în afara vetrei satului pentru cositul fânului, prășitul sau recoltatul porumbului. Aceste adăposturi rudimentare de vară serveau numai pentru odihnă, având în interior un așternut din crengi și fân sau paie, iar în fața colibei se făcea o vatră mică. Locuitorii satelor din regiunea subcarpatică a Neamțului, care rămâneau iarna cu oile în zona fânețelor de munte, își organizau târle compuse din ocol, șură și o colibă din prepelegi de lemn.
În mijlocul colibei era amplasată vatra din pietre, lângă care se afla unul sau două paturi din crengi, fân și blănuri. După terminarea treburilor, colibele cu caracter sezonier erau părăsite și se distrugeau, pentru ca în anul următor, să se înjghebe altele.
Spre deosebire de acestea se construiau și colibe solide, din materiale mai durabile și folosite mai mulți ani în șir. Pe moșiile boierești, clăcașii împleteau din nuiele colibe mari, învelite cu paie și înconjurate cu șanțuri pentru scurgerea apei. Tot crengi și paie erau așezate în interior, pe pământ, peste care se înșirau mai multe țoluri, pentru fiecare om care se adăpostea acolo. Vatra era în exterior.
Cea mai interesantă formă a colibei a fost surla – un adăpost arhaic temporar, întâlnită frecvent în Moldova. În toamna anului 1981, un ultim exemplar de surlă pe târla de iarnă exista în satul Cracăul Negru – Crăcăoani. Am regăsit aici trăsăturile străvechi și bine cunoscute ale surlei: patru pari lungi, adânc înfipți în pământ susțineau răzlogii și lătunoaiele petrecute una peste alta, dispuse într-un cerc cu diametrul de trei metri. Prin unirea acestor elemente la vârf, cu gânjuri din nuiele s-a format un con cu o înălțime de trei metri și jumătate și o deschizătură triunghiulară pentru intrare, care se acoperea, pe vreme rea, cu lătunoaie mari. Lângă intrare, în partea stângă, era o vatră mică, cu cujba și ceaunul deasupra, iar în fund un pat din blăni, înălțat puțin, cu fân și lăicer deasupra. Acesta era adăpostul lui Moș Ghiță, gazda, care iarnă de iarnă a urcat pe munte să-și hrănească oile cu fânul cosit pe loc și a feciorilor săi, care veneau vara la cosit. Numărul surlelor a fost foarte mare în trecut, pe moșiile satelor din partea muntoasă a zonei Neamț, ca și pe Valea Bistriței, Țara Domelor sau Vrancei, fiind folosite de crescătorii de animale și lucrătorii la pădure și rareori se construiau în ograda casei ca anexe gospodărești. Surlele au fost înlocuite treptat cu tipuri mai evoluate de locuințe temporare: bordeiul și căsuța
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
