Făceam referire în textul din numărul trecut al publicației noastre la criteriul economic de clasificare a gospodăriilor sătești. Pentru numărul curent avem în vedere altetrei criterii, cele istorice, sociale și structurale.
Criteriul istoric include o complexitate de factori, care reflectă nivelul de dezvoltare a societăţii. După acest criteriu, putem distinge trei tipuri de gospodării țărăneşti, ţinând seama de mărime, nivel de organizare, componenţă, dispunerea şi calitatea elementelor: vechi, tradiţionale şi noi.
Gospodăriile vechi le-am întâlnit în satele mai retrase: Neguleşti, Cracăul Negru, Pluton, Hlăpeşti etc, dar mai ales în memoria bătrânilor. Prin trăsăturile lor, acestea amintesc de modul de viaţă al locuitorilor, din vremuri îndepărtate, prin mărimea considerabilă a spaţiului gospodăriei, slaba organizare internă, din cauza absenţei sau simplităţii împrejmuirilor, arhaismul formelor arhitectonice, bazat pe menţinerea materialelor şi tehnicilor străvechi de construcţie, dispunerea locuinţei semiîngropate sau la suprafaţa solului, numită bordei, în mijlocul gospodăriei, împreună cu anexele rudimentare. Menţinerea acestui tip vechi de gospodărie, până la începutul secolului al XIX-lea, demonstrează condiţiile grele de viaţă ale ţăranilor din satele dependente.
Gospodăria tradiţională, destul de frecventă încă în aşezările nemţene, reprezintă o treaptă superioară, răspândită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi determinată de dezvoltarea economică şi socială. Păstrând unele elemente vechi, gospodăria tradiţională cunoaşte importante transformări funcţionale, structurale şi morfologice, concretizate prin: dimensiunile mai reduse ale spaţiului, din cauza parcelării gospodăriei între urmaşii vechilor proprietari, o mai bună şi diversificată valorificare a terenului, cu împrejmuiri durabile, folosirea vechilor materiale de construcţie, dar şi perfecţionarea tehnicilor, dezvoltarea tipurilor de locuinţă, înmulţirea şi specializarea anexelor gospodăreşti, dispunerea locuinţei la uliţă, cu faţada spre Sud şi a grajdului în primul plan, perpendicular pe drum.
Gospodăria contemporană, rezultat al unui îndelungat proces evolutiv, este reprezentativă pentru condiţiile economice şi sociale din ultimele decenii. Mijlocul secolului al XX-lea a constituit cel mai important moment de cotitură între vechi şi nou, între tradiţie şi tehnicizare. S-au produs schimbări radicale în domeniul materialelor şi tehnicilor de construcţie, în tipologia locuinţei şi anexelor şi implicit în întreaga structură internă a gospodăriilor. Aglomerarea şi micşorarea gospodăriilor ţărăneşti au impus valorificarea mai judicioasă a terenului şi dezvoltarea construcţiilor polifuncţionale. Călătorul care străbate satele mari, precum Bodeşti, Crăcăoani, Vânători-Neamţ, Roznov, Zăneşti, Tazlău, până la cele mai îndepărtate aşezări, rămâne impresionat de schimbările introduse de la an la an, prin dimensiunile şi noutatea formelor caselor, grajdurilor, gardurilor şi porţilor.
După criteriul social, gospodăriile ţărăneşti au cunoscut în timp importante contraste, reflectând posibilităţile materiale ale diferitelor categorii de oameni.
Gospodăria ţăranului sărac din satele domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, a păstrat până în secolul al XX-lea structura veche şi formele arhaice de construcţie.
Gospodăria ţăranului liber a oglindit o stare economică şi materială mai bună, dovedită prin dimensiunea gospodăriei şi mărimea locuinţei, a grajdurilor, şurilor şi hambarelor. Şi astăzi potenţialul familial se răsfrânge asupra modului de organizare a gospodăriei, în calitatea şi estetica construcţiilor.
După criteriul structural, majoritatea gospodăriilor din zonă aparţin tipului de gospodărie „cu curte dublă”, specific aşezărilor cu profil economic complex, răspândit şi pe Valea Bistriţei, între Bicaz şi Galu. Acest tip de gospodărie s-a format prin despărţirea ocolului pentru animale de ograda casei. După raportul ogradă-ocol şi gruparea construcţiilor specifice fiecărei categorii funcţionale, ca şi după amplasarea lor faţă de uliţă, se disting variantele: gospodăria cu ocolul vitelor în primul plan (ograda în spate era întâlnită la gospodăriile pastorale vechi); gospodăria cu ocolul şi ograda alături, dispuse la drum (a fost cea mai răspândită formă la gospodăriile tradiţionale cu economie mixtă); gospodăria cu ograda la uliţă şi ocolul în spate (este specifică gospodăriilor noi).
După condiţiile locale de dispunere a elementelor componente, aceste variante, pot fi: cu organizarea liniară, pe două linii paralele, în unghi, pe trei linii.
În concluzie, gospodăriile ţărăneşti actuale din satele zonei Neamţ, integrate în marea tipologie românească a gospodăriilor pericarpatice, reprezintă rezultatul îndelungatului şi complexului proces de prefaceri, în continuă desfăşurare, urmărind perfecţionarea şi adaptarea ansamblului gospodăresc la cerinţele şi exigenţele mereu crescânde ale oamenilor.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
