Din vechime, oamenii au acordat cea mai mare atenție construcțiilor permanente de suprafață, inventând noi tehnici de prelucrare și îmbinare a materialelor și adăugând noi elemente morfo-structurale. Astfel, s-a ajuns la construcția compusă din trei elemente principale: baza, pereții și acoperișul. Fiecare element, având un rol bine stabilit, a fost realizat din materiale și în tehnici diferite, potrivite cu funcția construcției și cu starea materială a oamenilor.
Sistemele tradiționale, specifice construirii temeliei, pereților și acoperișului, sunt aproximativ unitare pentru toate construcțiile, prezentând o complexitate mărită numai în categoria edificiilor publice și a locuințelor. Toate schimbările, adăugirile și înnoirile s-au produs în scopul măririi și perfecționării formelor, în raport cu creșterea cerințelor și necesităților vieții.
Baza construcțiilor reprezintă suportul pe care se așază orice clădire, pentru fixarea și protejarea ei. În arhitectura lemnului, baza cuprinde două elemente cu roluri diferite: primul – pentru izolarea construcției de umezeala din sol, și al doilea – pentru susținerea întregii clădiri, numit sugestiv talpă.
Cel mai simplu mijloc de protejare a construcțiilor vechi constă în așezarea sub colțurile tălpii a patru bolovani, cioate groase din lemn, numite gorgozani sau piloni din stejar, numiți bubulaci, care se îngropau o parte în pământ, iar partea exterioară, ce ajungea la 30-50 cm, crea impresia de suspendare, mai cu seamă la casele foarte vechi, unde spațiul de dedesubt rămânea neumplut. În prezent, suspendate au rămas numai anexele gospodărești, destinate păstrării alimentelor: coșerul, hambarul, sau pentru furaje: șura și fânăria, pentru a asigura o mai bună aerisire și păstrare.
Dezvoltarea dimensiunilor construcțiilor a impus crearea unui suport mai rezistent – temelia, clădită din rânduri de bolovani și pietre de râu, la început nelegate și așezate direct pe pământ, apoi cimentate cu var și nisip și îngropate parțial, în șanțuri săpate la 30-50 cm adâncime.
Soclurile schiturilor de lemn și ale altor construcții de interes comunitar sunt construite, în majoritatea cazurilor, din piatră de râu ori fasonată, cu înălțimi diferite, în funcție de topografia locului și preferința ctitorilor sau a meșterilor pietrari. Cele mai înalte temelii, de 70 cm, se găsesc la schitul Pocrov, de la Vânători-Neamț, și la cel din Sarata-Dobreni.
O înălțare deosebită au înregistrat și temeliile locuințelor tradiționale de la munte, din cauza necesității nivelării terenului, depășindu-se, uneori, înălțimea de un metru. În zona Neamț, în majoritatea cazurilor, golurile de sub case erau umplute cu pământ și rareori se amplasau beciurile.
Pe lângă funcția utilitară, temeliile înalte aveau și un important rol estetic, rezultat din măiestrita potrivire a pietrelor și din linia dinamică realizată de întreaga clădire. Temeliile construcțiilor noi sunt zidite din piatră frumos fasonată și cimentată sau din beton, cu o înălțime apreciabilă, pentru a adăposti bucătăria, cămara, beciul sau garajul.
Talpa construcțiilor tradiționale este formată dintr-o ramă din bârne groase din brad sau stejar, rotunde sau cioplite și bine încheiate la capete, prin întrepătrunderi crestate și fixate cu cepuri de lemn.
Caracteristica principală a tălpii este puternica ei dimensionare, pentru a suporta întreaga greutate a construcției, iar prelungirea capetelor sporea impresia de soliditate. Tălpile lăcașurilor de cult erau croite din bârne groase de stejar, cu capetele prelungite în exterior.
Chiar și unele construcții semiîngropate aveau pe marginea gropii o talpă din lemn, pe care se ridicau pereții și acoperișul. Ușurința procurării lemnului din satele zonei Neamț a determinat introducerea tălpilor din lemn și la construcțiile din nuiele, dezvoltând un sistem mai evoluat de clădire a pereților. Tălpile tuturor locuințelor tradiționale erau mult prelungite la capete, pentru a susține tălpile prispelor sau ale cerdacurilor.
Prispa este unul dintre elementele constructive definitorii ale arhitecturii locuinței românești, a cărei existență este dovedită arheologic din vremuri îndepărtate. Ea constituie partea inferioară, adăugită la baza casei, pentru apărarea temeliei și obținerea unui spațiu de trecere dintre ogradă și interiorul locuinței, ca o adevărată laiță exterioară.
Adăpostită sub streașină largă, prispa avea funcții multiple: desfășurarea unor munci, depozitarea temporară a unor produse, supravegherea gospodăriei, odihna în anotimpul călduros, statul la sfat etc. La toate acestea adăugăm rolul estetic al prispei, în asigurarea echilibrului volumetric al locuinței.
Construcția prispelor a evoluat în timp, odată cu dezvoltarea caselor, formându-se totodată unele particularități locale. Cea mai veche – prispa joasă, de forma unui soclu proeminent, din pământ bine bătut și frumos lutuit, cu marginile rotunjite, cu lățimea între 50-80 cm și înălțimea între 20-60 cm, a fost specifică locuințelor bătrânești din zonele joase ale Neamțului. Acest tip străvechi de prispă, care la început înconjura casa, după apariția celarului s-a limitat la trei sau chiar două laturi. Mascând temelia, doar capetele tălpii casei se reliefau pe fața prispei, creând impresia ridicării locuinței pe o moviliță de pământ.
Slaba rezistență a acestei prispe a determinat apariția elementelor de consolidare și completare a ei. Primul element a fost talpa prispei, pentru delimitarea și întărirea marginilor, asemănătoare cu talpa casei. La prispele joase, tălpile masive cu grosimi între 20-30 cm ajungeau până la suprafața solului, pe când la cele înalte a fost necesară consolidarea coastelor cu bolovani sau bârne. Uneori, se așeza în locul tălpii din lemn a prispei un șir de lespezi lungi, așa cum se vedea la casa lui Turcu Gh. Nicolae din Negulești, comuna Piatra Șoimului, construită în anul 1880. Pentru urcarea pe prispele înalte s-au folosit bolovani mari, plați, ori scărițe cu două, trei trepte cioplite din lemn sau piatră. Prispele caselor tradiționale din satele depresionare și deluroase ale Neamțului au tălpile din stejar, închise în exterior cu un perete din bubulaci și bâmuială, cu fața lipită regulat cu lut, pe care se așezau blăni din lemn pentru apărare împotriva intemperiilor și mai cu seamă a păsărilor care scurmau pământul.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
