Tradiții

Arhitectură populară – Mijloace de protejare a construcțiilor vechi (IV)

Ne referim, în continuarea serialului nostru privind mijloace de protejare folosite de străbunii noștri pentru protejarea caselor și a acareturilor, enumerând alte sisteme folosite în acest scop.

Sistemul structurilor combinate de construire a pereților, deși era foarte vechi, a înregistrat o dezvoltare deosebită în satele zonei extracarpatice ale Moldovei, din cauza greutății procurării lemnului de bună calitate, care lua calea exportului. Complexitatea acestui sistem constă în combinarea mai multor elemente structurale, la construirea cărora s-au folosit variate materiale și tehnici, impunând mai multe cunoștințe, mai multă muncă și mai mult timp. Construcțiile realizate în acest sistem sunt compuse din două părți principale, executate în două faze: ridicarea scheletului și înfundarea pereților.

Arhaicul sistem de construire a pereților, atestat arheologic din neolitic și continuat fără întrerupere până aproape de zilele noastre, este cel al nuielelor împletite pe furci, răspândit cu precădere în răsăritul zonei Neamț, dar folosit și la poalele munților, la construirea unor acareturi și împrejmuiri rudimentare.

Elementele verticale de sprijin sunt furcile din lemn gros de stejar sau brad, îngropate, la distanță de circa doi metri una de alta. În unele sate era obiceiul ca în groapa primei furci să se pună câțiva bănuți, un ou, pâine, sare, ca să fie casa îndestulată, sau chiar un pui viu în spiritul străvechiului mit al durabilității condiționate de jertfa unei ființe. Însăși bătrâna Aviculesei M. Ioana, născută în anul 1900 în satul Urecheni, unde se practica acest obicei, ne-a amintit de legenda Meșterului Manole.

Pe furci se puneau grinzile care susțineau acoperișul, iar în spațiul dintre furci se fixau parii deși, printre care se împleteau orizontal nuielele, câte una, sau în cununi, și totul se umplea cu un amestec de lut și paie tocate. Tehnica rudimentară de lucru a dictat arhaismul formelor, cu colțurile rotunjite, atât de specifice construcțiilor vechi. În acest mod și-au înjghebat bordeiele și anexele simple, țăranii săraci până la mijlocul secolului al XX-lea. Gardurile și coșarele pentru oi sau porumb erau la fel construite, dar fără umplutura din pământ a pereților, lăsând vizibilă împletitura frumoasă a nuielelor, care încântă și acum privirea.

În sistemul de împletire verticală a nuielelor au fost ridicate importante construcții străvechi de apărare. Printre bârnele subțiri, orizontale, fixate pe furcile îngropate, se intercalau nuielele verticale, numite cepi, tăiați la aceeași dimensiune, peste care se arunca pământul amestecat cu paie.

Folosind aceleași materiale, dar cu dispunerea diferită a elementelor, s-au ridicat pereții „în paiantă”; cepii sau țandurile din lemn se așezau orizontal ori cruciș pe furci, alcătuind două rețele, între care se bătea stratul gros de pământ cu paie.

Pereții din nuiele, pământ și paie se tencuiau și se văruiau doar la locuințe, pe când acareturile rămâneau netencuite, evidențiindu-se toate particularitățile de construcție.

Sistemul străvechi al structurilor combinate de construcție a înregistrat în ultimele două secole o importantă perfecționare, prin introducerea elementelor verticale de susținere, între talpă și cosoroabă. Meșterul dulgher Gheorghe Loghin, născut în anul 1906, în Vânători-Neamț, care a ridicat numeroase construcții în satele de pe Valea Ozanei, ne-a împărtășit din tainele meseriei lui: „După ce puneam talpa pe bubulaci, făceam găuri cu țăul și băteam amânarii în picioare, la fiecare colț, la uși, la ferestre, iar dacă pereții erau lungi, la fiecare doi metri. Pentru a-i înțepeni, prindeam imediat grinzile și mă apucam de bârnuit, de jos și până sus, fiecare tablă.”

Astfel, scheletul pereților s-a complicat, fiind alcătuit dintr-o rețea de elemente: orizontale (talpa și cosoroabele), verticale (amnarii, denumiți, zonal, și amânarii) și oblice (paianturile). Toate acestea erau tăiate în lemn masiv, de brad sau stejar, pentru asigurarea solidității construcției.

Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)